Referate

Excepţii de procedurã

Fragmente din Licenta Drept ” Excepţii de procedurã ”

Introducere
Analiza instituţiei juridice a excepţiilor de procedurã trebuie sã aibã ca punct de plecare izvorul juridic, textul de lege care consacrã noţiunea şi o reglementeazã. Prin urmare, trebuie reţinut rolul de sediu al materiei pe care îl are, în mod necesar, Codul de procedurã civilã. La o primã vedere observãm cã acesta nu defineşte excepţiile de procedurã, şi nici nu consacrã principii generale ale instituţiei juridice într-un capitol, ori secţiune distinctã. De altfel, în secţiunea a II-a din Capitolul III, din Titlul III al Cãrţii a II-a este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai importante excepţii de procedurã .
Totuşi, în acelaşi Cod pot fi gãsite articole în care se utilizeazã formula genericã de “excepţii de procedurã”, într-o abordare vãdit integratoare. Care este utilitatea acestor întrebuinţãri, daca nu aceea de a o încadrare comunã, un regim comun? Este adevãrat cã în Codul nostru de procedurã civilã nu este adoptatã soluţia Codului francez de procedurã civilã, Nouveau Code de Procédure Civile, care trateazã materia de o manierã clarã şi grupat . Însã interesul codului francez este unul mult mai pregnant, şi anume, acela de a delimita regimul juridic al excepţiilor de procedurã, de cel al finelor de neprimire , în condiţiile în care în dreptul procesual francez nu sunt consacrate excepţiile de fond. Conform NCPC existã doar cinci categorii de excepţii de procedurã: excepţia de necompetenţã (art. 75 – 95), excepţia de litispendenţã şi conexitate (art. 100 – 107), excepţiile dilatorii (art. 108 – 111) şi excepţia de nulitate (art. 112 – 121). Toate celelalte cazuri care în dreptul nostru procesual sunt încadrate în categoria excepţiilor de fond, ori în cea a apãrãrilor pe fond, sunt fine de neprimire, deşi existã în art. 122 din NCPC o definiţie aparent restrictivã a noţiunii .
Spre deosebire de soluţiile Codului Francez de procedurã civilã, Codul în vigoare în România nu trebuie sã delimiteze cu atâta exigenţã excepţiile de procedurã, fãrã ca acest lucru sã semnifice absenţa unui regim juridic propriu definibil ca totalitate a normelor juridice şi regulilor de drept care reglementeazã neregularitãţile procesuale ce pot fi invocate prin acest mijloc. Natura juridicã a acestuia permite evidenţierea deosebirilor şi asemãnãrilor cu alte instituţii juridice, precum şi procedura de soluţionare ce cuprinde condiţiile de invocare şi judecatã propriu-zisã.
Este util, prin urmare sã structurãm dizertaţia în douã subpãrţi. Prima este consacratã definirii, examinãrii naturii juridice, realizãrii delimitãrilor faţã de alte instituţii juridice şi clasificãrilor ce se impun, iar a doua cuprinde analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

Dupã al doilea criteriu, excepţiile de procedurã se împart în excepţii absolute (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine publicã) şi excepţii relative (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine privatã). Primele privesc încãlcarea unor norme cu caracter imperativ. Au acest caracter excepţia nemotivãrii sau motivãrii tardive a recursului, excepţia incompatibilitãţii, excepţia greşitei compuneri sau constituiri , excepţia strãmutãrii , ori excepţia exercitãrii abuzive a drepturilor procesuale . Ele pot fi invocate de oricare dintre pãrţi, de procuror sau de instanţa din oficiu în orice moment al procesului, chiar direct în cãile de atac . Când se încalcã norme juridice dispozitive se invocã excepţii relative. Fac parte din aceastã categorie excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţã teritorialã relativã, excepţia nelegalei citãri, etc. Ele pot fi invocate numai de partea ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii procedurale, înainte de a se impune concluzii pe fond.
Cel de-al treilea criteriu este acela al neregularitãţilor procedurale invocate. Fãcând aplicarea lui excepţiile de procedurã ce au ca obiect:
1). Invocarea încãlcãrii unor norme de competenţã (excepţia de necompetenţã)
2). De compunere sau constituire a instanţei (excepţia de incompatibilitate, de recuzare)
3). A unor norme juridice privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedurã, inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepţia lipsei de citare sau au a citãrii nelegale, excepţia nulitãţii cererii de chemare în judecatã, excepţia de tardivitate, ?, etc.)
4). Procedura de judecatã (excepţiile privitoare la taxele de timbru, excepţia de perimare)
5). Ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãşurare a judecãţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii (conexitatea, ?)
Al patrulea criteriu este reprezentat de instituţiile juridice de care sunt legate. Altfel spus, în funcţie de instituţiile juridice la al cãror regim juridic contribui, excepţiile de rpcodeurã pot fi clasificate în: excepţii referitoare la instanţã, la pãrţi, excepţii privin actele de procedurã şi termenele procedurale şi excepţii privin judecata propriu-zisã.
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la instanţã includem: excepţia de necompetenţã a greşitei compuneri sau constituiri a completului de judecatã, incompatibilitãţii, recuzãrii, strãmutãrii pricinii. (lipseste adnotatia numarul 194)
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la pãrţi sunt incluse în cea mai mare parte excepţii de fond (excepţia lipsei capacitãţii procesuale de folosinţã / exerciţiu, excepţia lipsei calitãţii procesuale active / pasive, excepţia de prematuritate a lipsei de interes, a imunitãţii de jurisdicţie). Putem include totuşi, aici şi excepţia de procedurã a lipsei dovezii calitãţii de reprezentant. În subclasa excepţiilor privind actele de procedurã includem douã categorii: excepţia nulitãţii şi exceţia tardivitãţii. În ciuda faptului cã includem aici doar douã exemple, importanţa categoriei este una însemnat, deoarece sub denumirea de excepţii de nulitate sunt numite mai multe situaţii. Definitã ca fiind sancţiunea proceduralã care intervine în cazul actului de procedurã care nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru validiatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti, nulitatea este cea mia gravã sancţiune care afecteazã actul de procedurã . Nulitãţile se clasificã dupã mai multe criterii şi privesc mai multe acte de procedurã (cererea de chemare în judecatã, cererea formulatã în apel / în recurs, încheierea de şedinţã, hotãrârea).
O ultimã subclasã a excepţiilor de procedurã este aceea a excepţiilor privind judecata. Includem aici excepţia ?, a conexitãţii, şi de perimare.
Aceastã scurtã trecere în revistã a criteriilor de clasificare ale excepţiilor de procedurã evidenţiazã complexitatea instituţiei juridice analizate. Elementele prin care se aseamãnã precum şi cele prin care se deosebesc de alte instituţii juridice nu permit deopotrivã sã calificãm în mod corect o anume excepţie ca fiind exceptie procesualã, de procedurã, dilatorie sau peremptorie, relativã sau absolutã, precum şi sã o încadrãm în subclasa corespunzãtoare criteriului neregularitãţilor procedurale invocate ori a criteriului instituţiilor juridice de care este legata.
Regimul general al excepţiilor de procedurã este conturat dintr-o dubla perspectivã: una menitã sã încadreze noţiunea în rândul altor instituţii juridice şi cea de a doua interesându-se de procedura de soluţionare specificã noţiunii. Definiţiile reţinute, natura juridicã analizatã, delimitãrile şi clasificãrile ce s-au impus, contribuie la înţelegerea corectã a rolului pe care îl au în desfãşurarea procesului civil, excepţiile de procedurã.
Ele sunt acele excepţii procesuale din care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu, invocã în cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului neregularitãţii procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, compentenţa acesteia, ori la procedura de judecatã urmãrind, dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii, în alţi termeni, interzicerea sau împiedicarea judecãţii.
Excepţiile analizate au natura juridicã a unui mijloc procesual de apãrare, fiind în acelaşi timp şi o formã de manifestare a acţiunii civile. Rezultã cã pentru a le invoca trebuie sã existe în mod necesar un proces civil în curs de desfãşurare, iar atunci când sunt invocate, nu pun niciodatã în discuţie fonsul dreptului şi nu afecteazã, în principiu, dreptul subiectiv al reclamantului. În cazul în care sunt admise de instanţa de judecatã se produc efecte juridice specifice, de cele mai multe ori dilatorii.
La întrebarea de a şti dacã excepţiile de procedurã sunt simple mijloace procesuale cu finalitãţi general acceptate ca rezonabile (este normal, pânã la un punct, ca procesul civil sã dureze o anumitã duratã de timp şi sã aibã o dezvoltare alternantã, contradictorie) sau mijloace procesuale predilect folosite în scop de şicanã, rãspunsul nu poate fi dat în mod categoric decât cu luarea unor rezerve.
În principiu, excepţiile de procedurã – dintre excepţiile procesuale, pun în discuţie probleme ce ţin de cadrul procesual, de bunul mers al procedurii. Din acest motiv, ele sunt cele mai expuse la riscul detrunãrii cu rea credinţã de la finalitãţile legitime pentru care au fost create. Prin natura lor, ele nu sunt piedici în cãile rezolvãrii lititgiului, „au contraire”. Ele nu sunt reglementate nici mãcar pentru a încetini derularea procesului, ci doar pentru a da rãgazul tuturor participanţilor la proces sã analizaeze în profunzime, aspectele relevate. Astfel, se pune accent pe diferite probleme cu relevanţã juridicã în sensul analizãrii cu deosebitã atenţie. Sunt probleme punctuale care trebuie tratate cu prioritate înaintea fondului. În afara lor, procesul vãzut ca o evoluţie, îşi are cursul sãu. Excepţiile sunt moduri prin care soluţiile se diversificã, urmãrile se multiplicã.
Adevãrat! Excepţiile pot fi privite ca noduri. Însã depinde şi ce fel de nod. Udele sunt fãcute ca sã fie desfãcute, altele ca sã încurce şi mai mult. În funcţie de cel care le-a fãcut şi de intenţiile lui, nodul poate fi marinãresc sau gardian. Altfel spus, excepţiile de procedurã sunt mijloace eficace, de rezolvare rapidã a litigiului în mâinile celui bine intenţionat, sau, dimpotrivã, mijloace letale sau cel puţin de şicanare în mâinile unuia de rea credinţã.
Definiţia, natura juridicã, delimitãrile şi clasificãrile contribuie la ceea ce poate fi numit scenariu normal, când pãrţile aflate în litigiu nu sunt nici procesomani, nici „Gicã contra”. Prin excepţie, construcţia procesualã realizatã de pãrţi se poate caracteriza prin rea credinţã, excepţiile de procedurã fiind în acest caz, invocate pentru a trage de timp, a descuraja, a intimida. Cum este posibil ca instituiţia excepţiilor de procedurã sã fie deturnatã de la finalitãţile şi definitorii? Rãspunsul este dat de analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale în general. Excepţiile de procedurã sunt doar o parte a mecansimului, de aceea impunându-se o privire de ansamblu asupra tuturor excepţiilor. Urmeazã, aşadar sã continuãm demersul cognitiv cu ce-a de-a doua parte a dizertaţiei ce este consacratã procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

II. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale – de procedurã şi de fond – au o procedurã de soluţionare proprie, ele se disting în consecinţã de alte probleme ale procesului civil, fãrã însã sã putem vorbi de existenţa unei fragmentãri a procesului aflat în desfãşurare.

Download Licenta Drept | Excepţii de procedurã