Referate

Sfântul Calinic

Fragmente din Referat Teologie ” Sfântul Calinic ”

Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală
Sufletul îmi este strâmtorat de o nebiruită teamă, încer¬când să zugrăvesc chipul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Calinic. Ar trebui o viaţă de înger pentru a găsi cuvintele care să înfăţişeze viaţa acestui Sfânt întocmai cu a îngerilor.
Trăsăturile acestea de spiritualitate ortodoxă ecumenică şi voinţa de a înfăptui valorile întregii Biserici a lui Hristos, le întâlnim şi la Sfântul Ierarh Calinic. Fără îndoială, Sfântul Calinic a trăit şi el, ca orice Sfânt într-un anumit loc şi timp; faptele lui au fost răspunsul la anumite trebuinţe ale acelui loc şi timp. Deci poartă culoarea împrejurărilor în care s-au săvârşit. Dar, întrucât ele au fost săvârşite de un suflet care a biruit orice voinţă separatistă, care a voit să slujească lui Hristos şi oricărui semen în Hristos, întrucât au fost. săvârşite cu o intenţie universalistă, particularitatea împrejurărilor în care s-au săvârşit acele fapte e ridicată şi ea în universal. Hristos, modelul nostru universal, ia înfăţişări concrete, de-’ terminate de locuri şi timpuri, în Sfinţii Lui, dar aceste înfăţi¬şări sunt înregistrate şi purtate de conştiinţa Bisericii, la rân¬dul lor, ca valori universale şi în felul acesta Biserica se îmbo¬găţeşte necontenit cu noi înfăţişări vii de valoare universală ale lui Hristos.
Ţinând seama de acest fapt, slăvind pe Sfântul Calinic, pu¬tem striga:
— Bucură-te Cernică şi te veseleşte, că numele tău e pome¬nit de îngeri în ceruri, deodată cu cel ce a strălucit în tine!
— Bucură-te cetate de scaun a Bucureştilor, că din tine a răsărit o stea a cărei lumină sporeşte strălucirea bolţii cereşti a întregii Biserici!
— Bucură-te cetate a Râmnicului, că în tine a luminat un mărgăritar de mult preţ al întregii Bisericii
— Şi tu, Românie, care ţi-ai ascuns cu smerenie pe Sfinţii tăi, mai strălucitori decât auml, prin dumbrăvile tale şi prin desişul codrilor tăi, împreună cu poienile de lumină şi cu iz¬voarele de argint, saltă acum că arătată ţi s-a făcut una din nestimatele tale duhovniceşti înaintea solilor întregii Biserici a lui Hristos şi în numele tău intră în veşnicie împreună cu această piatră de mult preţ!
Sfinţenia Ierarhului Calinic, arătată între fraţii lui Hristos de pe meleagurile României şi nutrită de credinţa caldă a po¬porului român, a răsărit ca o flacără nouă din vatra spiritua¬lităţii Bisericii universale
Iar meşterul Costache, care a lucrat la clădi¬rea Bisericii Catedrale de la Râmnic, istoriseşte cum Sfântul Calinic i-a tămăduit prin rugăciune pe fiul său, bolnav de epilepsie . De aceeaşi boală a tămăduit prin rugăciune pe fiica unui sătean din Muiereasca-Vâlcea, care se îmbolnă\ise pen¬tru că trecuse din greşeală, alergând după o ită, dincolo de hotarul dintre sat şi schitul Frăsinei, la care Sfântul Calinic aşezase o tăbliţă, oprind sub blestem trecerea femeilor spre schit .
Din toată fiinţa Sfântului Calinic se răspândeşte suprafi¬rescul. El era cu adevărat un înger în trup, un templu al Du¬hului Sfânt, poartă prin care străbătea cerul pe pământ. Aşa a fost simţit chiar de contemporanii săi. Marele istoric Nicolae Iorga îl socoteşte reprezentatul imei lumi care dispărea pre-lungindu-şi viaţa într-o lume pe care n-o înţelegea şi pe care totuşi a combătut-o .
Dar trebuie socotit mai degrabă că Sfântul Calinic a înţeles valorile pozitive ce se ascundeau în lumea care răsărea şi de aceea nu a combătut-o, precum această lume, la rândul ei, 1-a înţeles oarecum, prin instinct pe el. Dovada o avem în faptul că reprezentanţii ei, cum sunt boierii din conspiraţiile care au pregătit Revoluţia din 1848, sau Barbu Ştirbei, sau Cuza Vodă , l-au preţuit, venerat, ajutat şi l-au chemat la colaborare, iar Sfântul Calinic a primit să colaboreze cu ei, zidind şi restaurând cu ajutorul lor un şir de biserici şi mănăstiri. Sfântul Calinic a înţeles că conţinutul esenţial al lumii celei noi e afirmarea libertăţii umane şi naţionale şi o înţelegere mai adâncă a marii valori a omului şi a egalei îndreptăţiri a fiecăruia la bunurile vieţii şi la stima celorlalţi. Iar între acest conţinut şi conţinutul autentic creştin, pe care îl reprezenta şi-1 afirma el cu toată intensitatea, îşi dădea seama că nu există în fond vreo opoziţie. Lucrul acesta poate nu i s-a des¬coperit Sfântului Calinic decât ceva mai târziu. Acest sens trebuie să aibă faptul că, de unde până la o vreme el aştepta anul 1843 ca sfârşitul lumii şi nu se putea hotărî să zidească biserica Sfântul Gheorghe, pe la anul 1833 primeşte într-o vedenie înştiinţarea că va mai trece mult până la sfârşitul lu¬mii, deci să se apuce de clădirea bisericii.
Prin activitatea lui calitativă şi gospodărească ne arată că a redescoperit împreună cu timpurile noi preţul omului, dreptul la cinstire şi la ajutorare a omului de rând, dar prin asceza şi viaţa li Dumnezeu arată că această înţelegere a omului îşi are izvorul cel mai adânc în trăirea creştină. Sfân¬tul Calinic aducea din trecut asceza, dar aproba lupta timpu¬rilor noi împotriva iobăgiei şi robiei naţionale a trecutului, care acoperea sub un obroc lumina omului. El a înţeles prin¬tre cei dintâi că spiritualitatea creştină a trecutului şi valoarea omului redescoperită de timpurile noi se cer una pe alta ca să se completeze şi că una fără alta suferă.

Download Referat Teologie | Sfântul Calinic

Paisianismul şi spiritualitatea cernicană

Fragmente din Referat Teologie ” Paisianismul şi spiritualitatea cernicană ”

Paisianismul
şi spiritualitatea cernicană
Nu există nici un temei spre a presupune că Paisie ar fi român. Paisie a fost absolut sigur „malorosian”, adică ucrai¬nean, nu numai de limbă dar şi de conştiinţă (ceea ce este esenţialul) simţindu-se şi mărturisindu-se un oaspete plin de recunoştinţă al meleagurilor româneşti, de unde a lucrat di¬rect pentru regenerarea Bisericii şi spiritualităţii lumii orto¬doxe de limba slavonă (ucraineni, ruşi, bulgari) şi a depus în acest scop o mare strădanie pe tărâm cultural, lăsând aceeaşi strădanie culturală, pentru lumea românească, ucenicilor români. Dar fiind şi aici — cum observă Grigore Dascălul — marele organizatori şi însufleţitor pentru toţi.
Paisie, care a fost în mod sigur „malorosian” — ucrainean — este un tipic reprezentant al fenomenului de importanţă istorică universală, pe care l-am putea numi funcţia de oază a pământului românesc în toate urgiile ce au bântuit Răsăritul european.

Cât de viu a fost monahismul românesc în prima jumătate a secolului al XVlII-lea o probează fenomenul atât de semnifi¬cativ şi cu urmări însemnate, al emigraţiei monahale rusoucrainene care se produce în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi al persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea polonă.
Figura cea mai reprezentativă şi celebră a acestei emigraţii este fără îndoială stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care părăsind munţii Moşenski, unde se călugărise, vine în Ţara Românească, foarte probabil pe vTemea lui Constantin Brân-coveanu şi a Mitropolitului Antim Iv’ireanu, deci în perioada apogeului vieţii bisericeşti şi culturale a Ţării Româneşti. El va străbate adânc „veacul fanarioţilor” murind în 1767, după ce predase ştafeta lui Paisie Velicikovski. Contemporan deci, în ultimii ani ai acestuia, cu marele Mitropolit gruzin al Ţării Româneşti, contemporan şi apropiat ca vârstă de Pahomie al Romanului, Vasile, care va rămâne în amintirea urmaşilor „de la Poiana Mărului” după schitul întemeiat nu departe de Buzău, este unul dintre numeroşii clerici ortodocşi care în decursul timpului şi-a găsit azil şi mediu prielnic de afirmare în cuprinsul Ortodoxiei şi al culturii româneşti. După sârbo-grecul Nicodim de la Tismana, după grecii Matei al Mirelor sau Luca din Cipru, după georgianul Antim, Vasile de la Pocaiana Marului este o noua figura din istoria noastră bisericeasca că şi culturală care ilustrează această funcţie a pământului românesc: de adăpost al celor ce nu-si mai gaseau liniştea şi libertatea la ei acasă. Toţi aceştia au contribuit activ la îmbogatirea vieţii noastre duhovniceşti şi cultural-artistice, atât prin calităţile lor personale, cât şi prin tradiţiile în care se formaseră.
Şi ei mureau lumii şi patimilor, dar înviau spre o viaţă nou şa se simţeau, ca oameni, urcaţi pe nişte trepte de trăire ca îăscumpăra toate strădaniile. Ei îşi urmau Stareţul pe marele său câmp de bătălie: bătălia pentru umma şi pacea lui Hristos în suflete şi pe pământ. Puterea de a tine la un loc oameni
de atâtea firi, de atâtea naţii chiar ajiimit; ea a rămas ca una dintre cele mai demne de amintit dintre faptele Stareţului, şi ca una dintre cele mai izbitoare “note” definitorii ale „paisianismului”. Stareţul Gheorghe de la Cernica, ucenicul său i-o recunoaşte ca pe o „harîsmă speciala, acordată numai lui de “către Dumnezeu, şi la care alţii nu se pot încumeta să aspire.
“Puterea de a „deştepta spre râvnă chiar şi pe cel mai trân¬dav dintre oameni”, o altă însuşire esenţială a lui Paisie, i-o laudă Platon, biograful. Şi într-adevăr, „paisianismul” n-a fost o scoala de spiritualîfâte „contemplativă” ci prin mijloci¬rea strădaniilor de autoperfecţionare lăuntrică se urmărea concentrarea, sporirea şi apoi canalizarea puterilor sufleteşti pe făgaşul acţiunii exterioare, al muncii de toate felurile, de la seceriş (există o epistolă a lui Paisie către monahii aflaţi la seceriş) până la dificila tălmăcire a textelor originale ale Pă¬rinţilor Bisericii. „Paisianismul” a fost cea mai vastă şcoală de energie spirituală şi de muncă fără preget. Modelul fiind în¬suşi Stareţul, exemplu viu fiind munca lui necurmată, pe care ne-au descris-o biografii.
Paisianismul a fost, deci, o formulă de viaţă spirituală care punea la temelia creşterii persoanei umane nu izolarea ci via¬ţa în comuniune cu semenii (e ceea ce reiese clar din Aşeză¬mântul Stareţului şi din mult citita sa „Scrisoare către Dimi-trie preotul” care este o pledoarie pentru o teorie a “deţii de obşte), nu indvidualismul secătuitor de suflet, ci solidaritate inter-umană. Dialectica individ-colectivitate era înţeleasă în modul în care o defineam mai sus cu cmintele Părintelui Stăniloae: adică împlinirea fiecărui ins prin colectivitate şi îmbogăţirea acelui „duh colectiv” prin zestrea şi din agonisita strădaniilor fiecăruia către desăvârşire.
In ultimă instanţă, Paisie elabora un veritabil „model an¬tropologic şi sociologic”, ale cărui ecouri răzbat dincolo de veacul său şi dincolo de graniţele obştii sale. Ceva din miste¬rul „vieţii duhoMiiceşti” definite de Părintele Stăniloae avea să treacă şi asupra generaţiilor de laici.

In egală măsură, paisianismul se defineşte însă prin for¬midabila lui vocaţie şi operă culturală.
Trăsătura esenţială a „paisianismului” alături de avântul duhovnicesc şi de geniala capacitate de animator a lui Paisie („Că aşa fel de dar avea Fericitul, că prin ale sale cuvinte pu¬tea să deştepte spre râvnă chiar şi pe cel mai trândav dintre oameni”, zice celălalt biograf al său, Platon) este tocmai aceas¬tă cărturărie aplicată vieţii spirituale şi la baza căreia stă o solidă pregătire filologică (nu întâmplător învăţatul grec A.E.Tahiaos şi Marcel Pirard leagă în titlul monografiei şi articolului asceza de filologie; la fel cum Tolstoi învecina în Părintele Serghie ascultarea cu cărturăria).

„Paisianismul” este o operă culturală şi chiar mai precis: filologică. El înseamnă în primul rând cărţi: traducerea inte¬grală a Filocaliei, revizuirea traducerilor vechi şi noi ale Sfin¬ţilor Părinţi în slavonă şi o uriaşă activitate de traduceri pa¬tristice şi filocalice în limba română. Direcţia paisiană se în¬cadrează, în felul acesta, în marea tradiţie ortodoxă, care, de la Sfântul Vasile cel Mare, cu al său Hexaimeron şi cu Omilia cătî’e tineri, a văzut totdeauna în ştiinţă, în cultură în genere, nu un adversar predestinat ci, dimpotrivă, un aliat firesc al Bisericii şi creştinismului în misiunea lor de slujire a oame nilor spre binele şi înălţarea vieţii lor pe pământ, şi spre c⺬tigarea mântuirii şi vieţii celei veşnice.

Că tocmai acest curent al traducerilor, deci dimensiunea cărturărească a „paisianismului” (fără de care noţiunea însăşi de „paisianism” se goleşte de sens, dat fiind că nu de la Paisie au învăţat monahii români şi ruşi „rugăciunea inimii” practi¬cată de peste o mie de ani în Biserica Ortodoxă de pretutin¬deni) a fost ceea ce le-a stat mai mult la inimă ucenicilor săi români, ne-o dovedeşte faptul că Grigore Dascălul îi rezervă trei pagini în biografia sa, în vreme ce Platon Schimonahul — rus ori ucrainean — trece în numai şase rânduri, şi în cuvinte generale, peste aportul cel mai preţios al Stareţului la reîn¬noirea vieţii spirituale ortodoxe.
Punctul de vedere al biografului român este cel confirmat şi în zilele noastre: cercetătorii moderni se opresc tocmai asu¬pra moştenirii culturale a „paisianismului” şi am văzut că ti¬tlul unor lucrări întregi sau al unor studii o implică neapărat. Fără a lua act însă că aici ating cel mai „specific românesc” dintre elementele intrate în sinteza numită „paisianism”.

Căci pentru ca Paisie să ajungă la înţelepciune şi la pu¬terea unică de influenţare duhovnicească, unite cu solida lui pregătire culturală, a fost nevoie de lungi ani de nevoinţe şi căutare, de lucrare interioară asupra minţii şi inimii şi in primul rând de învăţătură neîncetată întru ale spiritualităţii ortodoxe. Etapa hotărâtoare în aceşti „ani de ucenicie” au fost cei trei ani din Moldova şi Ţara Românească, la sfârşitul căro¬ ra a pornit să se desăvârşească în „Grădina Maicii Domnului”— la Athos.
Când, aici, la Athos, Paisie a devenit la rându-i o „lumină şi sursă de mântuire”, un „purtător de oxigen”, cei ce l-au simţit primii au fost românii. Primii săi opt ucenici sunt cu toţii români, iar cel dintâi care face din Paisie o călăuză duhovnicească, cerându-i îngăduinţa de ai deveni ucenic, este românul Visarion, cel mai drag şi cel mai apropiat tovarăş de nevoinţe duhovniceşti şi de acţiune. Paisie îl privea ca pe un fel de „lider” al părţii româneşti a obştii, şi — spun biografii — când au plecat din Athos, Paisie s-a îmbarcat cu slaveanii pe o corabie şi Visarion cu românii pe cealaltă. Moartea lui Visarion, la Dragomirna, este înregistrată de biografi ca o pierdere grea pentru obşte şi pentru Stareţ.
Dar fără îndoială că cel mai înzestrat dintre ucenicii ro¬mâni, şi singurul care s-a simţit în stare, la un moment dat, să împlinească rosturile osebite de ale ascultării în obştea pai-siană, a fost ardeleanul Gheprge, ucenic la Athos, ucenic în Moldova, la Dragomirna şi apoi la Secu şi Neamţu, timp de 24 de ani. El a fost „ucenicul de excepţie” al maestrului — cum se întâmplă adesea — în stare adică nu numai să pună în aplicare dar şi să ducă mai departe adâncind-o într-o ţarină nouă, brazda învăţătorului.
Din stareţul Gheorghe de la Cernica se încearcă, de vreo două decenii, a se face un fel de „oponent”, un „disident” (cum se spune) al paisianismului şi chiar iniţiatorul unei „spi¬ritualităţi cernicane” nu numai deosebită, dar chiar opusa ce-lei moldoveneşti, paisiene.
Eroarea ce stă la baza acestei tendinţe nu constă doar în ig¬norarea involuntară sau cu bună ştiinţă a faptelor ce contrazic teoria, ci în ignorarea esenţei însăşi a paisianismului ca miş¬care complexă, ce nu se reduce la persoana, scrierile şi faptele lui Paisie Velicikovski. Şi mai ales înseamnă ignorarea decisi-velor rădăcini şi componente româneşti ale „paisianismului”.
Trebuie să o spunem clar: Paisie Velicikovski fără Ţara Românească şi Moldova ar fi fost un Napoleon fără Franţa şi fără poporul francez. Cine-1 poate concepe pe Napoleon în afara acestor două „condiţii”? la fel este a-1 respinge pe Paisie afară din pământul şi sufletul românesc!
Se mai uită un lucru: că el este un malorosian, adică apar¬ţine acelei ramuri a lumii slave care este cea mai apropiată, ca structură sufletească, de firea românilor şi cea mai apropiată . istoriceşte de poporul român. Altfel nici nu s-ar explica asi¬milarea deplină a lui Petru Movilă în mediul kievean şi a iui Paisie şi paisianismului în cel moldovenesc. Cine confundă pe Paisie cu lumea în Fraţii Karamazov uită să facă această distincţie, totuşi necesară. „Extremismul” (căruia i se opune „cuminţenia românească” reprezentată numai de „spirituali¬tatea cernicană”) nu este o trăsătură a sufletului ucrainean, cum nu este nici a celui românesc. De aceea nu avea cum să fie nici a paisianismului. Nu trebuie confundat Paisie cu „Ultimul sfânt” al lui Merejkovski, aşa cum avem uneori im-presia că se petrece cu promotorii opoziţiei (imaginare) „pai-sianism” — „spiritualitate cernicană”.
Se afirmă că în timp ce Paisie voia să facă din fiecare uce¬nic al său un sfânt, şi asta foarte repede, „cernicanii” se mul¬ţumeau cu virtuţi mai la îndemâna oricui: ascultarea, asceza, smerenia. Mai ales smerenia!

Download Referat Teologie | Paisianismul şi spiritualitatea cernicană