Referate

CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE LA REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU

Fragmente din Referat Drept ” CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE LA REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU ”
PLANUL

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE
Secţiunea 1. Eco-globalizarea
Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional
Secţiunea 3. Impactul asupra dreptului internaţional al mediului
CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU
Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană
Secţiunea 2. Necesitatea şi premisele cooperării europene în materie de mediu.
Secţiunea 3. Problemele protecţiei mediului în Europa şi imperativul cooperării regionale.
CAPITOLUL III. CADRUL INTERNAŢIONAL PRIVIND PROBLEMELE GLOBALE DE MEDIU
Secţiunea 1. Conferinţele mondiale din domeniul protecţiei mediului şi documentele adoptate
CAPITOLUL IV. COOPERAREA INSTITUŢIONALĂ EUROPEANĂ PRIVIND REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU
Secţiunea 1. Comisia Economică a ONU pentru Europa (CEE/ONU)
Secţiunea 2. Consiliul Europei
Secţiunea 3. Organizaţia pentru Cooperarea şi Dezvoltarea Economică (OCDE)
CAPITOLUL V. COOPERAREA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONSERVĂRII NATURII
Secţiunea 1. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturii din Europa
Secţiunea 2. Convenţia privind conservarea naturii şi protecţiei peisajelor Beni-Lux
Secţiunea 3. Convenţia pentru protecţia Alpilor
Secţiunea 4. Convenţia pentru protejarea şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor
Secţiunea 5. Acordul privind conservarea liliecilor în Europa
Secţiunea 6. Convenţia Europeană a peisajelor
Secţiunea 7. Protocolul privind ariile special protejate ale Mediteranei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE
Secţiunea 1. Eco-globalizarea
Pentru a fi în măsură de a răspunde la o nouă datare a ordinii lumii, dreptul internaţional al mediului va trebui să se fundamenteze pe careva mutări esenţiale. Ecologia este nu mai mult decât o ştiinţă biologică, o doctrină sau mişcare ideologică ( politică sau civilă), dar a devenit de asemenea o sursă fundamentală de drept ca o regulă între umanitate şi mediul lor de trai. În acelaşi timp globalizarea necontrolată a tulburat valorile tradiţionale ale societăţii umane, şi modalităţile de operare cu complexităţile de globalizare care sunt încă nu pe deplin adaptate la cerinţele noilor realităţi.
Dreptul mediului a fost întotdeauna, indiferent de nivelul său sau forma, un drept de specii, fiind esenţialmente axat pe conservarea supremă exprimînd o penetraţie în subconştientul uman al conceptului de responsabilitate pentru mediu.
Aceasta ar trebui să fie exprimată concret prin iniţierea şi implementarea unei strategii globale de mediu, unei politici şi, nu în cele din urmă, legea, toate adecvate la scopurile propuse.
Eco-globalizarea îşi asumă schimbarea într-o intra şi inter-generalizatoare solidaritate în drept, ţintită de a asigura conservarea biosferei cu omenire ca o parte integrală. Scopul de bază propus este de a rezolva aparentele contradicţii antagoniste între sursa antropologică şi propunerea eco-centrică, precum şi soluţiile promovate în această direcţie sunt adecvat reflectate la nivelul legal substanţial.
În exprimarea în particular, unica limită este frontiera între societate şi natură; dacă aceea este completatăcu cerinţele dreptului natural, reglementarea legală rămânând ineficientă, şi dacă nu este legal sancţionată, nu trebuie să fie asimilate cu acţiunea coerentă şi social efectivă.
Mai mult ca atât , inserarea conceptelor specifice, cum ar fi „dreptul viitoarelor generaţii”, „dreptul speciilor”, etc cu implicări asociate, implică, tendinţa ieşită din careva matrice tradiţionale şi de asemenea afirmaţii complete ale particularităţilor definite.
Esenţa „ecologică” a dreptului este curent caracterizată, din punctul legal de vedere şi la un stagiu incipient, cu cel puţin două elemente: recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului la sănătate şi la un mediu ecologic balansat, şi aşezarea interferenţei ecologice ca un drept fundamental respectiv.
Referinţele formale la condiţia umană individuală, capitalizată pe experienţa şi beneficiile conceptului drepturilor omului este şi parte a tradiţiilor legale vestice la o tranziţie evidentă generalizâned apropierea.
De fapt, interferenţa ecologică exprimă dreptul comunităţilor internaţionale de a interveni, la jumătate din speciile cu dreptul de a supravieţui, fiind totuşi violări serioase a dreptului mediului şi a tratatelelor bazate pe balanţa ecologică şi asigurarea unui minim comun al lumii. Sigur, imperfecţiunile sunt încă evidente: cine va reprezenta „comunitatea ecologică internaţională”? cît de departe ar trebui să ajungă acest drept internaţional de a controla şi care sunt garanţiile? Care vor fi consecinţele relative? etc
Dreptul mediului este mai mult caracterizat de o unitate de conţinut regulatorie, indiferent de nivelul şi formele de implementare a acestor proviziuni; diferenţelor tradiţionale între dreptul internaţional şi naţional a statelor care s-au îndepărtat şi vor continua să se piardă. O nouă integrare, verticală sau orizontală, a dreptului este stabilită şi va arăta cel puţin mai coerentă şi efectivă.
Din perspectiva istorică, evoluţia dreptului mediului s-a dovedit a fi circulară. După primele rezerve regulatorii referitoare la atitudinea între om şi natură, la începutul antropocentrismului, ca o socializare, dreptul s-a diferenşiat şi s-a separat de natură, şi a fost perceput ca o ieşire exclusiv scială.
Începutul marei crize de mediu în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi eco-globalizarea a avut un important impact asupra definirii naturii sale. Potrivit unei logici circulare, ciclul de dezvoltare pare să aducă cu un comeback, pe scara mai înaltă de dezvoltare, la matricea naturală iniţială. Condiţiile sunt create pentru ca dreptul mediului să devină un aspect existenţial al fenomenului legal, axat pe o ecologizare mai puternică a tradiţionalelor ramuri, într-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă.
CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU
Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană
Bazele politice şi legale ale Uniunii Europene, ca o structură trans-statală, şi acea a fiecărui stat membru în parte şi statele aderente includ ideile unei democraţii pluralist-reprezentative, statul de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi controlul de justiţie (ca o putere independentă şi necesară în aprovizionarea balanţei instituţionale). Aşa valori, care trebuie să includă dreptul mendiului, sunt consacrate şi garantate de Constituţie, ca lege supremă în stat.
Mai mult decât atât, constituţiile a 20 de state din cele 25 State Membre ale Uniunii Europene, conţin rezerve în ceea ce priveşte mediul, altele incluzându-le (Franţa). Controlul de constituţionalitate a legilor printr-o procedură adecvată este un aspect important pentru a sesiza curtea pentru acest drept fundamental.
În unele state, totuşi (Danemarca), invocarea „suveranităţii Parlamentului” nu admite controlul constituţionalităţii legilor, pe când în majoritatea conformitatea cu Constituţia este criteriul esenţial pentru validitatea reglementărilor legale (Austria, Belgia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Spania, etc).
În acest din urmă caz, controlul de constituţionalitate a legilor, exercitate de curţile speciale, cu un loc special în sistemul autorităţilor publice, înseamnă apropierea de sensul de drepturi fundamentale.
La nivelul dreptului comunitar, problemele de mediu în curte pot fi privite din două perspective: cel al mecanismului comunitar general de asimilare şi garantare a drepturilor fundamentale ale omului şi aspectele cu specific relevat dezvăluite în documentele Uniunii Europene garanţiile asociate respectiv.
Poate exprimând existenţa pe deplin recunoscută şi garantată la dreptul la mediu la nivelul comunitar, Carta Fundamentală a drepturilor omului a Uniunii Europene (2000) înscrie numai rezervele mediului în capitolul „Solidaritate”, de regulamente care au fost proclamate, este încă greu de a materializa şi în special de a aduce în faţa curţii, chiar dacă conţinutul a limitat o apropiere la politicile integrate şi sensul unui concept imprecis: „Un înalt nivel de protecţie a mediului şi îmbunătăţirea calităţii lui trebuie să fie integrată în politicile Uniunii Europene asigurând principiul dezvoltării susţinute.
Rezultatul accesului la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi situaţia legală de a cere remedierea pagubelor este plasată în contextul interpretării art. 230, paragraful 4 al Tratatului instituind Comunităţile Europene. Totuşi respectivul text nu include nici o referinţă la consideraţiile care afectează interesele în materia protecţiei mediului, în timp recent, cazurile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene conducându-se de doctrină, arătând tendinţa de interpretare adecvată, de asemenea reflectând specificul mediului în ceea ce priveşte posibilitatea de a reclama persoanele juridice si asociaţiile în apeluri excepţionale date de art. 230 din Tratatului instituind Comunităţile Europene.

Download Referat Drept | CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE LA REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU

INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII DE MEDIU

Fragmente din Referat Drept ” INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII DE MEDIU ”

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul – în continuă creştere – al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare”ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis comunitar).

B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:
 Standarde şi limite de emisii etc.;
 Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)
 Denominarea „eco” (eco-etichetarea),
 Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.
Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori.
Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT ); legislaţia de prevenire şi control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.
Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie.
Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din acelaşi grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco – responsabil de altfel şi pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”(logo-ul specific). Septembrie 2005 este data până la care se va finaliza examinarea modului de funcţionare a denominării „eco” şi la care vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.
Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM.
Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu şi preventiv.
Un rol important în implementarea politicii de mediu a UE îl are Sistemul financiar de management şi audit al mediului -EMAS (Eco-Management and Audit Scheme), creat în vederea îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiilor europene şi a furnizării de informaţii publicului şi părţilor interesate. Aderarea organizaţiilor la acest sistem este una voluntară şi bazată pe îndeplinirea unor criterii specifice; odată acceptate, aceste organizaţii pot folosi logo-ul EMAS în declaraţiile publice, în antet şi în reclamele publicitare ale produselor, serviciilor sau activităţilor lor (dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe ambalajele produselor lor şi nu îl pot folosi pentru compararea cu alte produse).
C. Instrumente financiare ale politicii de mediu
Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune.
1. Programul LIFE
Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:
• prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
• a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
• a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE – Natură, LIFE – Mediu şi LIFE – Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare – care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

LIFE-Natura LIFE-Mediu LIFE-Ţări terţe Măsuri însoţitoare
Buget 47%
din bugetul total LIFE 47%
din bugetul total LIFE 6%
din bugetul total LIFE 5%
din fondurile disponibile

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:
• să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
• să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;
• să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi costeficacitate.
Componenta LIFE – Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile –
proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.
Componenta LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile – acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE – Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare:
1) dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor;
2) managementul apelor;
3) reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului;
4) gestionarea deşeurilor;
5) reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producţie.
Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
• să fie de interes comunitar;
• să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional;
• să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.

Download Referat Drept | INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII DE MEDIU

Zone libere

Fragmente din Referat Drept ” Zone libere ”

Conceptul de zonă liberă

Zona liberă reprezintă cea mai complexă formă a regimurilor vamale suspensive. Prin lege, se prevede că într-o zonă liberă bine delimitată a teritoriului naţional să poată fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor, pe terţe pieţe, fără aplicarea restricţiilor tarifare şi netarifare ale regimului vamal în comparaţie cu teritoriul naţional, corespunzător spaţiului rezervat zonei vamale libere.
Conceptul de ZEL este un instrument politic util pentru ţările ce intenţionează să dezvolte un sector de producţie orientat spre export, dar care nu au capacitatea administrativă şi tehnică necesară pentru a dezvolta un sistem naţional care să permită exportatorilor importul liber de taxe a echipamentelor şi materialelor.
În practica internaţională, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate facilităţi de natură fiscală. Accesul liber al mărfurilor în zonă, coroborat cu regimul mai liberal al impozitelor asupra profitului realizat în zonă, reprezintă premise favorabile atragerii de capital străin în zona liberă. Acestea sunt condiţii necesare stimulării investiţiilor străine, nu însă şi suficiente. Pentru asigurarea succesului, pe lângă facilităţile acordate zonei libere, trebuie să existe condiţii avantajoase combinării capitalului cu ceilalţi factori de producţie(forţa de muncă, materii prime), precum şi o infrastructură corespunzătoare.
Experienţa zonelor libere la nivel mondial a demonstrat că un element care frânează lansarea şi ulterior dezvoltarea lor este deplasarea exagerată a profitului lor spre activitatea de depozitare, în defavoarea activităţilor de prelucrare industrială orientate spre export. Prezentarea ZEL ca “depozite glorificate” se dovedeşte un deserviciu alături de frapanta similitudine a avantajelor comerciale şi financiare oferite:
• Scutiri de taxe vamale la accesul produselor de import în zonă, cu condiţia reexportării acestora sau a produselor rezultate din prelucrarea în afara teritoriului vamal naţional, a reducerii sau scutirii de impozite pe perioada de determinare;
• Concesii tarifare la prestările de servicii şi acordarea de asistenţă financiară.
Se consideră că au supravieţuit numai acele zone, care, pe baza avantajelor iniţiale oferite s-au orientat cu consecvenţă spre dezvoltarea activităţilor de prelucrare pentru export. Pe de altă parte, zonele libere industriale s-au dovedit viabile numai în măsura în care serviciile oferite prin structura organizatorică existentă au fost menţinute prin calitate, operativitate şi selectivitate la nivelul de creştere a cerinţelor utilizatorilor acestor zone.
Conceptul de zonă liberă a fost modificat şi ajustat în multe moduri. Promovarea comerţului a determinat întotdeauna crearea unui cadru fizic sigur şi a unui set de legi şi de reguli pentru tranzacţionarea afacerilor. Fără acestea, costul şi riscurile ar face comerţul nefavorabil. Din punct de vedere comercial, sporirea regulamentelor prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje:
• Îmbunătăţirea comunicaţiilor;
• Noile forme de organizaţii de afaceri facilitează creşterea comerţului prin reducerea incertitudinii în tranzacţii;
• Regulamentele comerciale şi taxele pe importuri, pe de altă parte, au un impact negativ asupra comerţului.

Terminologia zonelor libere

Un studiu recen prezintă 23 de termeni pentru a descrie zonele libere şi conceptele legate de acestea.
Terminologia este extraordinar de diversă, există în prezent cel puţin 20 de termeni diferiţi pentru a descrie ceea ce cunoaştem sub denumirea de zone economice libere. Aceasta reflectă faptul că orice inovaţie industrială, tehnologică sau socială, necesită inovaţii lingvistice şi terminologice corespunzătoare. Nomenclatura variată se confirmă şi prin faptul că zona liberă, pe măsură ce se maturizează şi devine mai mult difuzată pe plan intern şi internaţional, achiziţionează în întregime noi trăsături sau se dezvoltă în direcţii neanticipate.
Cei 23 de termeni pentru a descrie zonele libere pot fi grupaţi în funcţie de activităţile desfăşurate în cadrul lor(Anexa 1). Dintre aceşti termeni, cei mai populari sunt:
• Port liber
• Zonă de comerţ liber(FTZ)
• Zonă comercială străină
• Zonă prelucrătoare de export(EPZ)
• Zonă economică specială(SEZ)
• Zonă liberă
Port liber = Free Port
Acesta a fost primul termen utilizat pentru ZEL. Se referă la zone înfiinţate de puteri coloniale şi industriale pe rute comerciale majore, în sec. XVIII şi XIX. Primul port liber a fost Cartagina, fondat în anul 814 î.e.n. Au urmat multe altele, printre care şi Gibralatar(1705), Aden, Singapore şi Hong Kong, toate înfiinţate în sec. XIX. În Africa, francezii au făcut din Djibouti un important port liber şi centru comercial. După ce Canalul de Suez a fost deschis, în anul 1864, Port Said a devenit unul din cele mai active porturi ale lumii. În Africa de Nord, Tanger a prosperat timp de secole ca un centru comercial major şi port liber. În Europa, cele mai cunoscute porturi libere sunt Rotterdam şi Hamburg, ambele dezvoltându-se la sfârşitul sec. XIX. Hamburg avea statut oficial de port liber şi îl are şi astăzi. Rotterdam nu are acest statut, dar există tranzit de mărfuri care pot fi depozitate liber, fără plăţi şi cu un minimum de formalităţi oficiale vamale în antrepozitele vamale din port. Celelalte porturi libere din Europa au statut oficial sau neoficial de porturi libere. Unele cum ar fi Genova şi Trieste, au o istorie mergând până în Evul Mediu. Altele, cum sunt Havre şi Marsilia, sunt de dată mai recentă.
Zonă de comerţ liber = Free Trade Zone
Acest termen se referă la porturi libere, zone rezervate din interiorul unor arii portuare şi la alte intersecţii de transport majore( în principal şosele şi căi ferate). Aceste suprafeţe pot fi de la minimagazine de tranzit – la sute de hectare. Asemenea zone sunt, de obicei, autorizate şi controlate de către administraţia vamală. În interiorul zonei pot fi depozitate, împachetate şi transbordate mărfuri fără plata taxelor vamale. Accentul în aceste zone este pus pe comerţ şi transbordare. Spre exemplu:
– Portul Karachi are o mică zonă de tranzit pentru a depozita mărfuri destinate Afganistanului.
– Calcutta are o facilitate similară pentru a găzdui importurile nepaleze.
– Alte zone, cum ar fi Singapore şi Rotterdam, sunt centre majore intercontinentale de distribuţie şi comerţ.
Zonă comercială străină= Foreign Trade Zone
Acest termen este asociat cu zonele comerciale din Statele Unite al Americii. În prezent sunt peste 200 de asemenea zone, accentul fiind pus pe importare. Conform regulamentelor Statelor Unite, mărfurile pot fi depozitate sau prelucrate în FTZ, înainte de a fi importate în SUA. Peste 75% din bunurile ce trec prin zonele SUA sunt destinate pieţelor SUA. Plăţile sunt făcute pentru asemenea mărfuri la momentul importului din zonă în SUA.
Zonă de prelucrare şi export = Export Procesing Zone
Conceptul a fost dezvoltat în jurul anului 1960 la aeroportul Shannon din Irlanda. EPZ-ul este:
– Un parc industrial care însumează 40-80 ha;
– Înconjurat de un gard;
– Controlat de administraţia vămilor şi/sau de către autoritatea EPZ;
– Un loc unde investitorii pot importa echipamente şi materiale fără plata taxelor vamale, pot procesa materiale şi apoi exporta produsul finit.
Problema vânzărilor pe piaţa locală, a comerţului dintre EPZ şi economia locală a rămas importantă întotdeauna. În ultimul timp EPZ-urile s-au împrăştiat rapid prin Asia de Est şi de Sud, Africa, Insulele Caraibe şi America Centrală. Un număr de ţări din Europa de Vest, incluzând Franţa şi Regatul Unit, au îmbrăţişat şi ele această idee. Acum, multe din ţările ex-socialiste din Europa şi Asia, ca şi multe ţări din Africa şi America de Sud, examinează acest concept.
Zonă economică specială = Special Economic Zone
Termenul de SEZ a fost asociat cu dezvoltarea în China în perioada anilor 1970-1980. Recent termenul a fost folosit în legătură cu propunerile de dezvoltare a zonelor libere din Europa de Est.
Răspunsul investitorilor străini la politica de deschidere a Chinei a fost pozitivă. În anii 1980 au fost aprobate 20.000 de proiecte SEZ ce implicau investitori străini(în majoritate “joint ventures”). Suma investiţiilor depăşea 30 miliarde $ SUA. În prezent, în China, mai mult de 50% din investitori sunt străini, dintre care 20% sunt din SUA şi 15% sunt din Japonia.
Guvernul Republicii Koreene din anii ’80 a dezvoltat planuri de înfiinţare a unei SEZ în nordul ţării, la Rajin/Sonbong.
În Europa de Est se fac studii de fezabilitate pentru înfiinţarea SEZ-urilor. Ideea este de a dezvolta suprafeţe limitate geografic, ca centre pentru investiţiile străine sau locale orientate spre export. Zonele ar trebui să aibă o infrastructură bună, un cadru de reglementări legale simplu şi o serie de servicii de sprijin “orientate spre domeniul afacerilor”.
În Polonia a fost promovat un studiu de fezabilitate pentru înfiinţarea unui SEZ la Mielec cu scopul de a reface numărul de locuri de muncă pierdute ca urmare a desfiinţării fabricii de aparate de zbor(după căderea U.R.S.S.) prin noi activităţi, care să poată utiliza forţa de muncă calificată şi serviciile specializate. În România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Federaţia Rusă şi într-un număr de state membre CSI, studiile de fezabilitate pentru dezvoltarea SEZ-urilor sunt deja planificate sau chiar finalizate.
Zonă liberă = Free Zone
Termenul este foarte des utilizat cu privire la zonele libere comerciale, zonele prelucrătoare de export şi la zonele speciale în ansamblu.

Clasificarea zonelor libere

În diferite studii efectuate de cercetătorii în domeniu pot fi găsite mai multe clasificări ale zonelor libere. Dacă ar fi să le cumulăm, am obţine următoarea clasificare, în funcţie de criteriile:
I. În funcţie de mărime, zonele libere se clasifică în:
a. Foarte mici, până la 10 ha(exemplu: Singapore – 4 ha, insula Man – 8 ha);
b. Mici, până la 100 ha(exemplu: Baguio în insulele Filipine – 62 ha, Curacao în Antilele Olandeze – 64 ha, aeroportul Larnaca, insula Cipru – 80 ha);
c. Mijlocii, între 101-300 ha(exemplu: Panama – 110 ha, Mactan, insulele Filipine – 119 ha, Shannon, port + aeroport în Irlanda – 120 ha, Monrovia, Liberia – 200 ha, insulele Bahamas – 220 ha, golful Aqaba, Iordania – 300 ha);
d. Mari, între 301-1000 ha;
e. Foarte mari, peste 1000 ha(exemplu Bataan, ins. Filipine – 1300 ha).
II. În funcţie de tipul operaţiunilor executate:
a. “teritorii libere” ale căror funcţii se limitează la operaţiunile de păstrare, sortare, împachetare, transbordare, fără o prelucrare suplimentară a mărfurilor:
– porturi libere franco(PF)
– aeroporturi libere(AL)
– perimetre libere(free perimeter-PL)
– zonă de tranzit(ZT)
b. zone în care se desfăşoară şi o activitate productivă, de prelucrare primară sau secundară a mărfurilor depozitate:
– zone prelucrătoare de export(ZPE)
– zone de promovare a investiţiilor(ZPI)
– zone libere comerciale(ZLC)
III. În funcţie de influenţa la nivelul economiei naţionale respective:
a. Zonă închisă în care activităţile desfăşurate nu influenţează economia ţării aflată în apropiere.
b. Zonă deschisă sau integrată, care întreţine legături economice directe şi reciproce cu statul pe teritoriul căruia se află.
IV. În funcţie de modul de administrare:
a. De către organele locale ale puterii de stat abilitate în acest scop
b. De către statul respectiv.
V. În funcţie de particularităţile organizatorice:
a. Zone libere de taxe vamale
b. Zone de comerţ liber
c. zone economice libere etc.

Download Referat and clarithromycin cialis Drept | Zone libere

Excepţii de procedurã

Fragmente din Licenta Drept ” Excepţii de procedurã ”

Introducere
Analiza instituţiei juridice a excepţiilor de procedurã trebuie sã aibã ca punct de plecare izvorul juridic, textul de lege care consacrã noţiunea şi o reglementeazã. Prin urmare, trebuie reţinut rolul de sediu al materiei pe care îl are, în mod necesar, Codul de procedurã civilã. La o primã vedere observãm cã acesta nu defineşte excepţiile de procedurã, şi nici nu consacrã principii generale ale instituţiei juridice într-un capitol, ori secţiune distinctã. De altfel, în secţiunea a II-a din Capitolul III, din Titlul III al Cãrţii a II-a este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai importante excepţii de procedurã .
Totuşi, în acelaşi Cod pot fi gãsite articole în care se utilizeazã formula genericã de “excepţii de procedurã”, într-o abordare vãdit integratoare. Care este utilitatea acestor întrebuinţãri, daca nu aceea de a o încadrare comunã, un regim comun? Este adevãrat cã în Codul nostru de procedurã civilã nu este adoptatã soluţia Codului francez de procedurã civilã, Nouveau Code de Procédure Civile, care trateazã materia de o manierã clarã şi grupat . Însã interesul codului francez este unul mult mai pregnant, şi anume, acela de a delimita regimul juridic al excepţiilor de procedurã, de cel al finelor de neprimire , în condiţiile în care în dreptul procesual francez nu sunt consacrate excepţiile de fond. Conform NCPC existã doar cinci categorii de excepţii de procedurã: excepţia de necompetenţã (art. 75 – 95), excepţia de litispendenţã şi conexitate (art. 100 – 107), excepţiile dilatorii (art. 108 – 111) şi excepţia de nulitate (art. 112 – 121). Toate celelalte cazuri care în dreptul nostru procesual sunt încadrate în categoria excepţiilor de fond, ori în cea a apãrãrilor pe fond, sunt fine de neprimire, deşi existã în art. 122 din NCPC o definiţie aparent restrictivã a noţiunii .
Spre deosebire de soluţiile Codului Francez de procedurã civilã, Codul în vigoare în România nu trebuie sã delimiteze cu atâta exigenţã excepţiile de procedurã, fãrã ca acest lucru sã semnifice absenţa unui regim juridic propriu definibil ca totalitate a normelor juridice şi regulilor de drept care reglementeazã neregularitãţile procesuale ce pot fi invocate prin acest mijloc. Natura juridicã a acestuia permite evidenţierea deosebirilor şi asemãnãrilor cu alte instituţii juridice, precum şi procedura de soluţionare ce cuprinde condiţiile de invocare şi judecatã propriu-zisã.
Este util, prin urmare sã structurãm dizertaţia în douã subpãrţi. Prima este consacratã definirii, examinãrii naturii juridice, realizãrii delimitãrilor faţã de alte instituţii juridice şi clasificãrilor ce se impun, iar a doua cuprinde analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

Dupã al doilea criteriu, excepţiile de procedurã se împart în excepţii absolute (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine publicã) şi excepţii relative (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine privatã). Primele privesc încãlcarea unor norme cu caracter imperativ. Au acest caracter excepţia nemotivãrii sau motivãrii tardive a recursului, excepţia incompatibilitãţii, excepţia greşitei compuneri sau constituiri , excepţia strãmutãrii , ori excepţia exercitãrii abuzive a drepturilor procesuale . Ele pot fi invocate de oricare dintre pãrţi, de procuror sau de instanţa din oficiu în orice moment al procesului, chiar direct în cãile de atac . Când se încalcã norme juridice dispozitive se invocã excepţii relative. Fac parte din aceastã categorie excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţã teritorialã relativã, excepţia nelegalei citãri, etc. Ele pot fi invocate numai de partea ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii procedurale, înainte de a se impune concluzii pe fond.
Cel de-al treilea criteriu este acela al neregularitãţilor procedurale invocate. Fãcând aplicarea lui excepţiile de procedurã ce au ca obiect:
1). Invocarea încãlcãrii unor norme de competenţã (excepţia de necompetenţã)
2). De compunere sau constituire a instanţei (excepţia de incompatibilitate, de recuzare)
3). A unor norme juridice privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedurã, inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepţia lipsei de citare sau au a citãrii nelegale, excepţia nulitãţii cererii de chemare în judecatã, excepţia de tardivitate, ?, etc.)
4). Procedura de judecatã (excepţiile privitoare la taxele de timbru, excepţia de perimare)
5). Ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãşurare a judecãţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii (conexitatea, ?)
Al patrulea criteriu este reprezentat de instituţiile juridice de care sunt legate. Altfel spus, în funcţie de instituţiile juridice la al cãror regim juridic contribui, excepţiile de rpcodeurã pot fi clasificate în: excepţii referitoare la instanţã, la pãrţi, excepţii privin actele de procedurã şi termenele procedurale şi excepţii privin judecata propriu-zisã.
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la instanţã includem: excepţia de necompetenţã a greşitei compuneri sau constituiri a completului de judecatã, incompatibilitãţii, recuzãrii, strãmutãrii pricinii. (lipseste adnotatia numarul 194)
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la pãrţi sunt incluse în cea mai mare parte excepţii de fond (excepţia lipsei capacitãţii procesuale de folosinţã / exerciţiu, excepţia lipsei calitãţii procesuale active / pasive, excepţia de prematuritate a lipsei de interes, a imunitãţii de jurisdicţie). Putem include totuşi, aici şi excepţia de procedurã a lipsei dovezii calitãţii de reprezentant. În subclasa excepţiilor privind actele de procedurã includem douã categorii: excepţia nulitãţii şi exceţia tardivitãţii. În ciuda faptului cã includem aici doar douã exemple, importanţa categoriei este una însemnat, deoarece sub denumirea de excepţii de nulitate sunt numite mai multe situaţii. Definitã ca fiind sancţiunea proceduralã care intervine în cazul actului de procedurã care nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru validiatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti, nulitatea este cea mia gravã sancţiune care afecteazã actul de procedurã . Nulitãţile se clasificã dupã mai multe criterii şi privesc mai multe acte de procedurã (cererea de chemare în judecatã, cererea formulatã în apel / în recurs, încheierea de şedinţã, hotãrârea).
O ultimã subclasã a excepţiilor de procedurã este aceea a excepţiilor privind judecata. Includem aici excepţia ?, a conexitãţii, şi de perimare.
Aceastã scurtã trecere în revistã a criteriilor de clasificare ale excepţiilor de procedurã evidenţiazã complexitatea instituţiei juridice analizate. Elementele prin care se aseamãnã precum şi cele prin care se deosebesc de alte instituţii juridice nu permit deopotrivã sã calificãm în mod corect o anume excepţie ca fiind exceptie procesualã, de procedurã, dilatorie sau peremptorie, relativã sau absolutã, precum şi sã o încadrãm în subclasa corespunzãtoare criteriului neregularitãţilor procedurale invocate ori a criteriului instituţiilor juridice de care este legata.
Regimul general al excepţiilor de procedurã este conturat dintr-o dubla perspectivã: una menitã sã încadreze noţiunea în rândul altor instituţii juridice şi cea de a doua interesându-se de procedura de soluţionare specificã noţiunii. Definiţiile reţinute, natura juridicã analizatã, delimitãrile şi clasificãrile ce s-au impus, contribuie la înţelegerea corectã a rolului pe care îl au în desfãşurarea procesului civil, excepţiile de procedurã.
Ele sunt acele excepţii procesuale din care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu, invocã în cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului neregularitãţii procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, compentenţa acesteia, ori la procedura de judecatã urmãrind, dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii, în alţi termeni, interzicerea sau împiedicarea judecãţii.
Excepţiile analizate au natura juridicã a unui mijloc procesual de apãrare, fiind în acelaşi timp şi o formã de manifestare a acţiunii civile. Rezultã cã pentru a le invoca trebuie sã existe în mod necesar un proces civil în curs de desfãşurare, iar atunci când sunt invocate, nu pun niciodatã în discuţie fonsul dreptului şi nu afecteazã, în principiu, dreptul subiectiv al reclamantului. În cazul în care sunt admise de instanţa de judecatã se produc efecte juridice specifice, de cele mai multe ori dilatorii.
La întrebarea de a şti dacã excepţiile de procedurã sunt simple mijloace procesuale cu finalitãţi general acceptate ca rezonabile (este normal, pânã la un punct, ca procesul civil sã dureze o anumitã duratã de timp şi sã aibã o dezvoltare alternantã, contradictorie) sau mijloace procesuale predilect folosite în scop de şicanã, rãspunsul nu poate fi dat în mod categoric decât cu luarea unor rezerve.
În principiu, excepţiile de procedurã – dintre excepţiile procesuale, pun în discuţie probleme ce ţin de cadrul procesual, de bunul mers al procedurii. Din acest motiv, ele sunt cele mai expuse la riscul detrunãrii cu rea credinţã de la finalitãţile legitime pentru care au fost create. Prin natura lor, ele nu sunt piedici în cãile rezolvãrii lititgiului, „au contraire”. Ele nu sunt reglementate nici mãcar pentru a încetini derularea procesului, ci doar pentru a da rãgazul tuturor participanţilor la proces sã analizaeze în profunzime, aspectele relevate. Astfel, se pune accent pe diferite probleme cu relevanţã juridicã în sensul analizãrii cu deosebitã atenţie. Sunt probleme punctuale care trebuie tratate cu prioritate înaintea fondului. În afara lor, procesul vãzut ca o evoluţie, îşi are cursul sãu. Excepţiile sunt moduri prin care soluţiile se diversificã, urmãrile se multiplicã.
Adevãrat! Excepţiile pot fi privite ca noduri. Însã depinde şi ce fel de nod. Udele sunt fãcute ca sã fie desfãcute, altele ca sã încurce şi mai mult. În funcţie de cel care le-a fãcut şi de intenţiile lui, nodul poate fi marinãresc sau gardian. Altfel spus, excepţiile de procedurã sunt mijloace eficace, de rezolvare rapidã a litigiului în mâinile celui bine intenţionat, sau, dimpotrivã, mijloace letale sau cel puţin de şicanare în mâinile unuia de rea credinţã.
Definiţia, natura juridicã, delimitãrile şi clasificãrile contribuie la ceea ce poate fi numit scenariu normal, când pãrţile aflate în litigiu nu sunt nici procesomani, nici „Gicã contra”. Prin excepţie, construcţia procesualã realizatã de pãrţi se poate caracteriza prin rea credinţã, excepţiile de procedurã fiind în acest caz, invocate pentru a trage de timp, a descuraja, a intimida. Cum este posibil ca instituiţia excepţiilor de procedurã sã fie deturnatã de la finalitãţile şi definitorii? Rãspunsul este dat de analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale în general. Excepţiile de procedurã sunt doar o parte a mecansimului, de aceea impunându-se o privire de ansamblu asupra tuturor excepţiilor. Urmeazã, aşadar sã continuãm demersul cognitiv cu ce-a de-a doua parte a dizertaţiei ce este consacratã procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

II. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale – de procedurã şi de fond – au o procedurã de soluţionare proprie, ele se disting în consecinţã de alte probleme ale procesului civil, fãrã însã sã putem vorbi de existenţa unei fragmentãri a procesului aflat în desfãşurare.

Download Licenta Drept | Excepţii de procedurã

Cei care au fondat Uniunea Europeană în 1957, bărbaţi şi femei deopotrivă, erau profund vizionari. Însă nici chiar ei nu şi-ar fi putut imagina cum va arăta Europa – şi lumea – 50 de ani mai târziu. Tot astfel, e greu de spus ce ne rezervă următorii 50 de ani, însă putem identifica deja câteva dintre provocările importante cu care va trebui să ne confruntăm.
Globalizarea
UE va avea misiunea de a-i ajuta pe europeni să prospere într-o lume globalizată. Aceasta înseamnă, în primul rând, să poată garanta locuri de muncă şi creştere economică şi să stimuleze competitivitatea economică, asigurând totodată o mai bună protecţie socială. Investiţiile UE în tehnologiile de vârf şi în cercetarea ştiinţifică vor constitui un factor determinant în acest sens. Cu ceva timp în urmă, globalizarea era percepută ca o modalitate prin care ţările bogate şi cele sărace puteau beneficia, în egală măsură, de pe urma integrării economice şi financiare internaţionale. Or, constatăm în prezent că, în acest proces, unii câştigă şi alţii pierd. UE va resimţi din plin presiunea imigraţionistă. Din moment ce nu mai există frontiere interne, vor fi necesare reguli comune pentru cele externe. În timp, UE va trebui să-şi adapteze politica în domeniul imigraţiei astfel încât să ţină cont de îmbătrânirea populaţiei şi de eventualele penurii de forţă de muncă în interiorul frontierelor sale.
Încălzirea globală
Având în vedere creşterile de temperatură înregistrate peste tot în lume, guvernele şi cetăţenii UE consideră încălzirea globală, asociată cu emisiile de gaze cu efect de seră, drept o ameninţare importantă la adresa mediului. UE a depus eforturi semnificative pentru a fi întreprinse acţiuni de remediere a acestei tendinţe la nivel internaţional. Astfel, acţionează pe plan intern pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră până în 2012, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul Protocolului de la Kyoto. UE se angajează, de asemenea, să efectueze reduceri şi mai importante în perioada următoare, în cadrul unui efort coordonat global. O soluţie ar fi utilizarea mai eficientă a energiei şi orientarea într-o mai mare măsură a producţiei spre surse regenerabile, slab poluante, din cadrul UE. Pe măsură ce propriile sale rezerve de petrol şi gaz se împuţinează, UE trebuie, totodată, să-şi asigure aprovizionarea cu energie curată, din surse externe fiabile. Pentru a putea face faţă acestor provocări, UE promovează utilizarea energiilor regenerabile, precum energia solară, eoliană sau cea derivată din biomasă, pentru a satisface, într-o proporţie crescândă, nevoile noastre energetice şi şi-a propus, de asemenea, reducerea consumului de energie cu până la 20% până în 2020, printr-o utilizare mai eficientă a acesteia. Pentru a garanta, pe viitor, securitatea aprovizionării, în special cu gaz, din surse externe, Uniunea caută să stabilească relaţii de aprovizionare stabile şi durabile cu ţări bogate în resurse energetice, precum Rusia.
Europa în lume
Cât de mult se mai poate extinde UE?Impactul extinderilor viitoare reprezintă o sursă de preocupare pentru unii europeni. UE va trebui să-şi definească limitele şi va face acest lucru cu participarea şi acordul deplin al tuturor cetăţenilor săi. Pe măsură ce Uniunea se lărgeşte, responsabilităţile sale devin, la rândul lor, din ce în ce mai mari. Un război între statele UE este, în prezent, de neconceput, datorită sentimentului de unitate care s-a creat între acestea în ultimii 50 de ani. Într-o lume complexă, instabilă, aflată în continuă schimbare, UE va avea misiunea de a promova pacea şi stabilitatea dincolo de frontierele sale. În acest sens, se va implica într-o mai mare măsură în acţiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, îşi va folosi influenţa pentru a stabili reguli mai bune şi mai juste în comerţul internaţionalşi va juca, în continuare, un rol proeminent în acordarea de asistenţă umanitară şi de ajutor pentru dezvoltare, oriunde este necesar.
Încurajarea democraţiei şi a participării
Pentru a răspunde cu succes provocărilor următorilor 50 de ani, Uniunea Europeană va avea nevoie de instrumente juridice şi administrative mai bune, care nu sunt încă disponibile. O primă încercare în acest sens a eşuat în 2005, o dată cu respingerea proiectului de constituţie a UE de către alegătorii din Franţa şi Ţările de Jos. Conducătorii UE au recunoscut că, cel puţin în parte, motivul pentru care votul a fost negativ este acela că cetăţenii europeni sunt de părere că nu au suficiente informaţii despre Europa şi se simt excluşi din procesul decizional. Prin urmare, a fost lansată o serie de iniţiative destinate să restabilească dialogul cu cetăţenii şi să le dea acestora posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu aspectele politice viitoare, inclusiv în legătură cu reformele instituţionale care vor fi necesare în următorii ani pentru a asigura funcţionarea eficientă a UE în secolul 21.