Referate

CANCERUL DE COLON

Fragmente din Referat Medicina ” CANCERUL DE COLON”

Cuprins

I. Noţiuni generale de anatomie descriptivă

II. Etiopatogenie – corelaţii radiologice

III. Simptomatologie şi tratament

IV. Radiodiagnostic

V. Clinica cancerului de colon

VI. Diagnosticul cancerului de colon

VII. Filmul radiografic

VIII. Prezentări de caz
Noţiuni de anatomie descriptivă şi topografică

Intestinul gros se întinde de la tunica ileonului, marcat prin valvula ileocecală, până la nivelul canalului anal, dar această definiţie morfofuncţională trebuie să includă apendicele şi valvula Bauhin.Această concepţie caută să respingă o unitate funcţională integratoare, dar individualitatea morfofuncţională şi patologică a diferitelor porţiuni colice impun studiul anatomic şi patologic pe porţiuni separate.
Lungimea intestinului gros variază între 100 – 150 cm, cu o medie de 130 – 1350, creşterea în lungime se poate face pe seama întregului colon dar mai ales pe seama unor segmente separate.
Aceste alungiri pot fi congenitale sau câştigate dea lungul vieţii, ducând la dificultăţi în investigaţia radiologică atât în plenitudine cât şi în dublu contrast astfel sigmoidul şi transversul au o lungime în jur de 50 cm, ascendentul 12 – 17 cm iar descendentul 14 – 20 cm.Calibrul intestinului gros prezintă o scădere progresivă începând de la cec spre sigmoid cu aproximativ 5 cm la cec şi 2,5 cm la sigmoid dar în mod normal sau condiţii patologice, există modificări de calibru prin spasme sau dilatări, creând astfel dificultăţi în investigarea colonului şi mai ales în punerea diagnosticului.

1.1. Cecul
Are forma de sac închis în interior, iar superior se continuă cu colonul ascendent, pe peretele postero-intern la unirea dintre cec şi ascendent se află joncţiunea ileocecală prevăzută cu un sfincter, numită valvula lui Bauhil. La aproximativ 2 cm sub aceasta se află inserţia apendicelui vermicular.
Cecul poate fi invelit în întregime de către peritoneu, situaţie intraperitoneală sau poate fi acoperit numai pe faţa anterioară, situaţiecând cecul este situat retroperitoneal, cu toate acestea cecul este considerat una dintre cele mai mobile părţi ale colonului alături de transvers şi sigmoid.
Cecul este situat de obicei în fosa iliacă dreaptă dar poate fi situat şi înalt lombar, prerenal sau jos în micul bazin. Ca aspect exterior el prezintă trei benzi musculare înguste care îşi au punctul de plecare la nivelul inserţiei apendicelui şi însoţesc colonul pe toată întinderea lui.
Aceste benzi musculare sunt dispuse anterior iar celelalte postero intern şi extern.Aceste benzi determină formarea de boreluri suprapuse sau trei coloane de umflături.
Din punct de vedere radiologic cecul poate fi împărţit în două:
- fundul cecal;
- corpul cecului.

1.2. Configuraţia interioară:
În interior la nivelul cecului şi întregului colon se găsesc:
- pliurile submucoase sau falciforme create de bandeletele longitudinale şi apar ca nişte despărţituri dispuse transversal faţă de axul intestinului şi constituie adevărate diafragme incomplete.
- logile haustrale care sunt corespunzătoare boselurilor de pe suprafaţa organului.

2.1. Colonul ascendent
Este situat între inserţia valvulei ileocecale şi a unghiului hepatic. Este situat retroperitoneal şi prin intermediul fasciei lui Toldt vine în contact cu pătratul lombelor şi polul inferior inferior al rinichiului drept.În afară, interior şi anterior, colonul ascendent vine în contact cu ansele intestinale. Colonul ascendent este una dintre cele mai fixe porţiuni ale colonului. Configuraţia exterioară este asemănătoare cu a cecului, cele trei bandelete musculare formează boselurile iar în interior ele determină formarea pliurilor falciforme şi a cavităţilor haustrale.

3.1. Unghiul hepatic al colonului
Face trecerea între colonul ascendent şi transvers, este situat în hipocondrul drept şi lasă o amprentă marcată pe faţa interioară a ficatului. Este un segment semifix, iar posterior se învecinează cu rinichiul şi porţiunea a doua a duodenului iar anterior vine în contact cu ficatul care îl acoperă.
Citeste tot referatul →

Self managementul învăţării

Fragmente din Lucrare de Licenta ” Self managementul învăţării ”

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………1
CAPITOLUL I. Fundamente teroretice ale învăţării şi învăţării autodirijate………………………………………………………………………………………..3
1.Conceptul de învăţare şi conceptul de management………………….. 3
2. Învăţarea autodirijată……………………………………………..……..6
2.1. Definiţii ale învăţării autodirijate ………………………………..6
2.2. Teorii ale învăţării autodirijate………………………………….11
2.2.1. Curente cu privire la autoformare………………………11
2.2.2. Interpretări teoretice ale învăţării autoreglatoare……….17
2.2.3. Teze ale învăţării autodirijate din perspective teoriei
sistemice şi constructiviste……………………………24
3. Necesitatea învăţării autodirijate……………………………………………………28
CAPITOLUL II. Strategii de învăţare autodirijată………………………….. 29
1. Definirea strategiilor didactice………………………………………………………29
2. Tipuri de strategii………………………………………………………………………..32
2.1. Strategii cognitive………………………………………………………………33
2.2. Strategii metacognitive şi auto-reglatorii……………………………….34
2.3. Strategii de management al resurselor…………………………………..37
2.4. Strategii motivaţionale şi afective…………………………………………37
2.5. Strategii de studiu………………………………………………………………40
3. Metode moderne de învăţare autodirijată……………………………………… .40
4. Stiluri de învăţare………………………………………………………………………..43
CAPITOLUL III. Studiu empiric asupra învăţării autodirijate/self managementului învăţării……………………………………………………………….. 51
1. Stadiul problemei………………………………………………………………………..51
2. Problema de cercetare………………………………………………………………….57
2.1. Tema cercetării…………………………………………………………………..57
2.2. Identificarea variabilelor…………………………………………………….57
2.3. Ipotezele cercetării…………………………………………………………….58
2.4. Obiectivele cercetării…………………………………………………………59
2.5. Descrierea eşantionului………………………………………………………60
2.6. Caracterizare generală a metodelor folosite…………………………..61
2.6.1. Chestionarul…………………………………………………………..61
2.6.2. Focus-grupul………………………………………………………….69
2.7. Proiectarea cercetării…………………………………………………………..71
Capitolul IV. Rezultatele cercetării – interpretări, comentarii…………..74
1. Performanţele studenţilor……………………………………………………….74
2. Motivaţia pentru învăţare şi pentru urmarea cursului…………………81
3. Transferul în învăţare…………………………………………………………….85
4. Autoformarea……………………………………………………………………….87
CONCLUZII……………………………………………………………………………………90
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..96

Tema din prezenta lucrare de diplomă este self-managementul învăţării, este o temă foarte interesantă în alegerea căreia am avut mai multe motive: motive personale şi motive care ţin de importanţa ei.
În primul rând tema mi s-a părut foarte interesantă încă de la citirea titlului. Termenul care m-a impresionat este acela de self-management, pe care nu am avut ocazia să-l aud până în acel moment. În cadrul cursurilor am discutat destul de mult tema managementului şi aceasta m-a captivat, mai ales că a căpătat dimensiuni în multe din domeniile de activitate. Acesta e motivul pentru care am dorit personal să aflu mai multe informaţii despre acest subiect, iar realizarea unei lucrări de diplomă pe marginea lui mi-a permis foarte bine acest lucru. Fiind în pragul licenţei, terminând facultatea am considerat că este necesar să aflu mult mai multe informaţii despre cum pot deveni managerul propriei mele activităţi, cum o pot face să funcţioneze mai bine.
În al doilea rând acest subiect are şi va avea din ce în ce mai multă importanţă în cadrul planurilor de învăţământ academic. El este unul din motivele restructurării învăţământului la ora actuală.
Învăţământul tradiţional, nu mai este eficient, metodele de învăţare bazate doar pe transmiterea de cunoştinţe nu mai sunt suficiente. Explozia informaţională i-a determinat pe specialiştii în educaţie să ia măsuri, să găsească soluţii în urma cărora, elevii şi studenţii să fie capabili să se descurce după terminarea şcolii sau a facultăţii, să facă faţă multitudinii de cereri şi de responsabilităţi, să se poată adapta la orice situaţie. Elevul trebuie astfel instrumentat pentru a deveni managerul propriei activităţi de învăţare, aceasta însemnând: planificarea şi organizarea muncii intelectuale; programarea eficientă a ritmului de studiu prin raportare la timpul disponibil, experienţele de succes în domeniu, dispozitivele mintal-energetice, factorii de mediu; automotivare pentru studiul constant, intensiv, potrivit situaţiei concrete; obişnuinţa antrenamentului focalizat al proceselor, activităţilor şi condiţiilor psihologice generale.
Individul trebuie să ia iniţiativa şi responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă. El selectează, organizează şi evaluează propriile lui activităţi, care pot fi urmate în orice loc şi în orice timp prin orice mijloace şi la oricare vârstă. Însă pentru a fi pregătit să participle sigur la formarea lui trebuie mai întâi învăţat cum să facă acest lucru. Rolul şcolii este acela de a-i transmite individului suficiente informaţii de a-i forma acele capacităţi care îl pot ajuta să-şi continue singur formarea şi în special să stimuleze interesul indivizilor pentru acest lucru.
Lucrarea este structurată pe trei capitole şi ultima parte care conţine concluzii.
Primul capitol este rezervat definirii termenilor, dezbaterii planului teoretic al temei, surprinderea teoriilor formulate despre self-managementul învăţării sau despre învăţarea autoreglatoare, acesta fiind un teremen utilzat mai des de către noi.
În cel d-al doilea capitol sunt surprinse clasificări ale strategiilor de învătare, deosebit de utile pentru student.
În cel de-al treilea capitol este dezbătută problema de cercetare având ca tema aflarea opiniilor studenţilor despre necesitatea învăţării autodirijate, despre utilitatea urmării unui curs în cadrul facultăţii în care să învăţăm cum să învăţăm, despre importanţa studierii ghidurilor de învăţare autodirijată.
Sperăm că acest subiect va avea un impact puternic asupra studenţilor în general şi astfel aceştia vor deveni mai interesaţi în această problemă. Important este ca studenţii să încerce să afle şi ei la rândul lor mai multe informaţii şi să ia masuri în acest punct de vedere, în special pentru că unii dintre ei poate vor deveni specialişti în educaţie şi vor deveni părtaşi la construirea programelor şi planurilor de învăţământ.
CONCLUZII

Lucrarea de faţă a avut că temă self-managementul învăţării. În încercarea de definire a acestei sintagme am pornit prin definirea termenilor care o compun, şi anume învăţare şi management. Ambii termeni sunt complexi. Învăţarea a fost foarte mult studiată şi s-au formulat variate definiţii şi teorii, iar managemantul este un termen mai nou, dar care a început să ia proporţii în multe domenii.
În definirea sintagmei, studiind cercertările făcute pe baza ei, ne-am lovit de existenţa multor denumiri acordate învăţării fără instrucţie. Fiecare teoretician a încercat să explice şi să demonstreze mai bine sensul şi semnificaţiile învăţării individuale. Cercetările referitoare la aceasta temă au început mai slăbuţ, însă au început să fie din ce în ce mai diversificate şi să ocupe un loc important pentru educarea tinerilor. Schimbările care au loc în societate, marcate în special de explozia informaţională, îi determină pe specialiştii în educaţie să ia masuri pentru pregătirea tinerilor, pentru ca aceştia să poată face faţă acestor schimbări continue. Ori această pregătire presupune instrumentarea lor cu capacităţi de autoreglare. Autodirijarea reprezintă libertatea individului legată de deciziile acestuia privind propriile nevoi de învăţare, priorităţile în domeniul nevoilor şi al interesului de a învăţa, motivaţia obiectivelor învăţării, alegerea unor stiluri şi strategii de învăţare, evaluarea rezultatelor învăţării.
În primul capitol al lucrării prezentăm câteva teze şi teorii elaborate pentru învăţarea autoreglatoare. De-a lungul timpului s-au făcut cercetări referitoare la: modul cum devenim autoreglatori, dacă suntem aşa din naştere sau dacă suntem influenţaţi de condiţiile externe, ce anume contribuie la autoreglarea noastră, ce anume ne motivează să învăţăm, cum se formează strategiile, cum sunt ele învăţate de indivizi, cum pot fi îmbogăţite sau schimbate, cum pot contribui profesorii la formarea elevilor, este învăţarea autoreglatoare mai eficientă decât învăţarea cu instrucţie?
În capitolul 2 al lucrării am considerat necesară prezentarea strategiilor de învăţare individuală. Deoarece spaţiul nu ne-a permis nu au putut fi menţionate toate strategiile şi nici dezbătute prea mult, însă am încercat să surprindem a mare parte dintre acestea. Foarte mulţi teoreticieni susţin transmiterea la studenţi în special a strategiilor de învăţare. Clasificarea strategiilor este foarte complexă, incluzând strategii cognitive, metacognitive şi metamotivaţionale, strategii de studiu, de management al resurselor.
Am făcut şi o clasificare a unor strategii mai noi, extrase din studiul prof. Ioan Neacşu, Învăţarea academică independentă.
Aşadar există foarte multe metode care ne pot ajuta să devenim mai buni în propria învăţare, să ne cunoaştem mai bine, să ştim ce ne dorim şi mai ales să ştim cum să obţinem ceea ce ne dorim. Strategiile de învăţare îl pot ajuta pe student să creeze legături între cunoştinţele existente şi noi conţinuturi, promovează auto-perfecţionarea. Însă foarte importantă este şi necesitatea creării condiţiilor pentru autoformare, pentru autocunoaştere. Atfel individul îşi poate descoperi propriile posibilităţi, capacităţi de învăţare dar şi preferinţele şi necesităţile de învăţare. Teoriile despre strategii trebuie unite cu teoriile despre propria competenţă, efort şi sarcini academice pentru a fi manifestate în învăţarea autoreglatoare.
Din articolele studiate am observat existenţa în cadrul universităţilor străine a modalităţilor de pregătire a studenţilor pentru învăţarea autodirijată, precum existenţa unor cursuri în acest sens. Multe dintre articole dezbat şi modalităţi de implicare a profesorilor, de antrenare a lor pentru a folosi tehnici care să vizeze învăţarea autoreglatoare.
Cercetarea din lucrarea de faţă are ca scop aflarea opiniilor studenţilor vizavi de introducerea unui astfel de curs, descoperirea acelor aspecte care îi motivează în frecventarea lui. Deasemenea am încercat să surprindem şi o autoevaluare a capacităţilor lor de învăţare individuală pentru a vedea stadiul în care se află şi modul în care ei contribuie la dezvoltarea lor, la pregătirea pentru a face faţă situaţiilor care apar de-a lungul vieţii.
Metodele folosite pentru culegerea datelor de verificare a ipotezelor au fost chestionarul şi focus-grupul.
În faza de prechestionare am aplicat cateva chestionare unor studenţi de la faculatea de medicină. Foarte multe dintre întrebări nu au fost completate, deoarece studenţii nu aveau foarte multe cunoştinţe despre ce înseamnă învăţarea auto-reglatoare şi nu am putut afla foare multe informaţii de la ei. Din păcate puţinele cunoştinţe pe care le aveau despre învăţarea autoreglatoare, despre strategii de învăţare influenţează foarte mult modul lor de învăţare, iar metodele şi tehnicile folosite erau limitate.
Am luat decizia să aplicăm chestionarele şi focus grupul unor persoane care au mai multe informaţii despre această temă, studenţilor din anul IV de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Totodată intenţia noastră a fost cea de a-i pune în temă pe aceşti studenţi de posibilitatea realizării unei schimbări în cadrul curricumului, deoarece odată cu terminarea facultăţii poate unii dintre ei vor deveni specialişti în educaţie şi vor putea susţine aceste schimbări.
Cu ajutorul chestionarului şi focus grupului am obţinut suficiente informaţii pentru a verifica ipotezele cercetării.
Focus grupurile reprezintă o soluţie accesibilă atât din perspectiva timpului necesar pentru obţinerea rezultatelor cât şi a costurilor (mult mai mici decât în cazul altor demersuri de cercetare). Focus grupul oferă apoi informatţii suficient de relevante prin comparaţie cu alte metode de cercetare.
Acesta este conceput să creeze şi să exploateze dinamica de grup şi astfel să faciliteze culegerea de insight-uri colective, păstrând însă preferinţele individuale ale acestora. Obiectivul principal al focus grupului ca metodă de cercetare este deci dinamica de grup, respectiv extragerea de insight-uri care sunt greu de obţinut în absenţa interacţiunii de grup. Cu alte cuvinte focus grupul este o metodă eficientă de a avea acces la „de ce” – urile din spatele opiniilor exprimate de indivizi.
Metoda focus grupului ne-a dat posibilitatea să află mai multe informaţii de la studenţi, să observăm atitudinea lor, mimica şi gestica din care se pot extrage multe informaţii. Studenţii s-au simţit bine pe parcursul discuţiei, au fost spontani şi lejeri în părerile formulate.
Au existat întrebări la care a fost nevoie de alte întrebări suplimentare pentru a se înţelege mai bine cerinţa. Totodata discuţia a fost controlată în momentele când avea tendinţa să se îndepărteze de temă.
Limitele acestei metode sunt legate în primul rând de moderator, de experienţa lui. Întru-cât nu există experienţă în moderarea focus grupului au existat mici scăpări, în ceea ce priveşte controlarea grupului. Au existat persoane care datorită nepotrivirii lor cu facultatea au avut numai păreri negative conduse de fapt de această stare. Desemenea au existat întrebări la care se răspundea monosilabic, dar situaţia a fost remendiată prin întrebări suplimentare care au încurajat participanţii la discuţie.
Această metodă ne-a oferit mai multe informaţii care în completare cu cele obţinute în urma chestionarului pot ca verifice ipotezele formulate în cadrul cercetării.
Studenţii au fost destul de deschişi la idea introducerii unui astfel de curs, însă au avut şi comentarii referitoare la această schimbare. În primul rând modul de predare al cursului. Unii dintre studenţi consideră că stadiul în care se află predarea în sistemul din România nu permite realizarea cu succes al unui astfel de curs. Acesta ar trebui să promoveze noi modalităţi de instruire, care să se bazeze pe cerinţele studentului, să fie practice şi utile şi să stimuleze interesul studenţilor. Ei consideră că nu există foarte mulţi profesori pregătiţi pentru un astfel de curs.
Într-adevăr cursul ar determina obţinerea unor performanţe mai mari în învăţare datorită obiectivelor pe care le are: acela de a le transmite studenţilor strategii de învăţare, modalităţi de utilizare şi de schimbare a lor în caz de nereuşită, tehnici de autocunoaştere, de motivare, de control. Aceste calităţi obţinute permit atât obţinerea performanţelor pe parcursul anilor de studiu cât şi după terminarea facultăţii, de-a lungul întregii vieţi.
Foarte mulţi studenţi au subliniat necesitatea relizării unui astfel de curs în anii mai mici ai şcolarităţii, când se formează deprinderile de învăţare.
Studentul care are mai multe teorii articulate despre strategiile învăţării efective, în mod constant are performanţe mai mari în învăţare. Nu este atât de importantă folosirea unor strategii de învăţare cât folosirea conştientă a strategiei. Din rezultatele cercetării am realizat că există strategii pe care studenţii nu le folosesc conştient şi astfel nu pot fi îmbunătăţite sau chiar schimbate în cazul în care nu sunt eficiente.
Cu toate că subiecţii consideră că au strategii de învăţare independentă acest lucru nu se observă întru totul în exemplificarea acelora utilizate de ei. Repertoriul acestora este destul de restrâns şi este necesară îmbogăţirea lui, în special cu metode şi tehnici noi de învăţare care le-ar uşura mult munca şi i-ar pregăti pentru situaţii mai dificile.
Din răspunsurile lor am observat la unii o mică piedică în participarea lor la un astfel de curs, şi anume aceea că şi-au format un stil propriu de învăţare şi nu mai au nevoie de alte îndrumări. Am putea spune că este o piedică în calea dezvoltării pe de o parte, pe de altă parte lipsa motivaţiei sau chiar necunoaşterea sau înţelegerea greşită a obiectivelor acestui curs.
Tocmai de aceea trebuie să ne referim şi la aspectele care îi motivează pe studenţi şi ce ar putea reprezenta o piedică pentru participarea lor la curs. Ne-a interesat în primul rând dacă o motivaţie pozitivă o reprezintă existenţa unor profesori specializaţi, din răspunsurile primite se confirmă această ipoteză. Am observat că studenţii se bazează foarte mult pe profesor, pe şcoală şi tocmai de aceea este important să le fie oferit acest sprijin dar totodată să fie şi motivaţi pentru a contribui mai mult la propria formare. O sarcină care presupune multă pricepere şi forţă de convingere din partea profesorului este să stimuleze interesul elevului pentru ceea ce face, pentru capacităţile pe care le dobândeşte astfel. Cu cât cel ce se educă reuşeşte să preia aupra lui o parte din ce în ce mai mare din ceea ce face educatorul, cu atât el se va afirma cu adevărat că un subiect al educaţiei, că un participant activ şi lucid la opera propriei sale formaţii.
Un aspect al învăţării extrem de important este instrumentarea elevului pentru crearea şi folosirea abilităţilor sale de gândire şi raţionament pentru a atinge diverse obiective ale unei învăţări complexe. Studentul trebuie sprijinit să-şi diversifice repertoriul strategiilor de gândire, de rezolvare de probleme şi învăţare, reflecând asupra lor, observând strategiile altora, sau prin instruire directă.
Studenţii sunt conştienţi şi afirmă faptul că a avea strategii de învăţare ne poate ajuta să facem faţă orcăror situaţii de învăţare, să realizăm trensferuri de cunoştinţe pentru asimilarea altora noi. Referitor la momontele când vor putea aplica aceste strategii ei nu au specificat doar locul de muncă ci s-au referit la orice situaţie.
Deşi a fost idea unei singure persoane considerăm că este o idee interesantă, în special pentru că studenţii anchetaţi au specializarea în pedagogie, şi anume aceea de a învăţa în cadrul cursului cum să-i învăţăm pe alţii cum să înveţe, mai ales că multe dintre persoanele care frecventează această facultate sunt deja sau vor fi cadre didactice.
În ceea ce priveşte importanţa ghidurilor de învăţare autoreglatoare, am observat că studenţii nu deţin foarte multe informaţii despre aceste ghiduri şi prin urmare nici nu au studiat astfel de ghiduri. Totuşi ar fi dispuşi să le studieze în momentul când au nevoie de un sprijin , în momente când şcoala nu le mai poate oferi un astfel de sprijin. Aşadar putem considera că aceste ghiduri ar fi o continuare în formarea lor după ce termină şcoala, confirmându-se astfel ipoteza care consideră studierea acestor ghiduri ca o contribuţie la autoformarea indivizilor.
Concluzia pe care o tragem este faptul că studenţii au nevoie de mai multă pregătire şi că universitatea trebuie să contribuie şi mai mult la această formare a studenţilor.
A învăţa să înveţi constituie unul dintre obiectivele dificile şi permanente ale întregii activităţi şcolare.
Majoritatea educatorilor afirmă că eforturile investite în studiu, ca învăţare sistematică, şi chiar calitatea stilurilor de învăţare ale elevilor sunt inferioare rezultatelor obţinute de ei în şcoală. Ineficienţa studiului pare uneori evidentă şi persistentă atât la elevi, cât şi la studenţi, fiind socotită una din cauzele primare ale rămânerilor în urmă la învăţătură. (I. Neacşu- Metode şi tehnici de învăţare eficientă).
Sensul educaţiei moderne este de a transmite bazele şi metodele autoformării individului de autoeducare pentru o viaţă întreagă, de a transforma omul care e educat de alţii în omul care se educă pe sine însuşi.

Download Lucrare de Licenta

Stiinte Sociale | Self managementul învăţării

Contribuţii la studiul farmacognostic al speciei Pleurotus ostreatus celexa

Fragmente din Lucrare de Licenta Farmacie ” Contribuţii la studiul farmacognostic al speciei Pleurotus ostreatus ”

INTRODUCERE

Omul primitiv lua cele necesare din mediul înconjurător şi căuta să vindece toate bolile cu ajutorul plantelor , mineralelor şi produselor animale pe care le avea la îndemână . Omul căuta mijluace curative în mod empiric ; de aceea , numeroase plante medicinale folosite de medicina ştiinţifică actuală au o istorie foarte veche . Deoarece cauzele bolilor şi tratamentul lor erau neînţelese de omul primitiv , pe lângă tratamentul cu plante el cerea ajutorul zeilor şi al duhurilor .
Dupa trecerea multori ani de încercări , experienţe , nu s-au găsit de către medici şi farmacişti metode de vindecare ( altele decât medicamente sintetice , chimioterapii , fioterapii pe bază de curenţi etc.) care să nu fie nocive . Acestea aduc ameliorări , dar nu vindecări, atâta timp cât nu se elimină cauza care a produs boala .
Natura ne oferă avantaje clare . se elimină toxinele care cauzează boala şi nu mai sunt afectate şi alte organe . Incă din antichitate , înţelepţii duceau o viaţă în armonie cu natura .
Fitoterapia modernă a devenit astăzi o ştiinţă interdisciplinară . Ea presupune o colaborare cât mai strâsă între medic , farmacist , chimist , fizician , biolog , matematician , psiholog , inginer sau tehnolog , având un unic scop : găsirea şi aplicarea remediului cel mai potrivit bolnavului.
Farmacognozia este cea care restabileşte relaţia între teoriile ştiinţifice şi practicile medicinei tradiţionale,ea cunoaşte plantele şi organele lor întrebuinţate în terapeutică,precum şi posibilitaţile de prelucrare în vederea extragerii principiilor active.
INTRODUCERE

Omul primitiv lua cele necesare din mediul înconjurător şi căuta să vindece toate bolile cu ajutorul plantelor , mineralelor şi produselor animale pe care le avea la îndemână . Omul căuta mijluace curative în mod empiric ; de aceea , numeroase plante medicinale folosite de medicina ştiinţifică actuală au o istorie foarte veche . Deoarece cauzele bolilor şi tratamentul lor erau neînţelese de omul primitiv , pe lângă tratamentul cu plante el cerea ajutorul zeilor şi al duhurilor .
Dupa trecerea multori ani de încercări , experienţe , nu s-au găsit de către medici şi farmacişti metode de vindecare ( altele decât medicamente sintetice , chimioterapii , fioterapii pe bază de curenţi etc.) care să nu fie nocive . Acestea aduc ameliorări , dar nu vindecări, atâta timp cât nu se elimină cauza care a produs boala .
Natura ne oferă avantaje clare . se elimină toxinele care cauzează boala şi nu mai sunt afectate şi alte organe . Incă din antichitate , înţelepţii duceau o viaţă în armonie cu natura .
Fitoterapia modernă a devenit astăzi o ştiinţă interdisciplinară . Ea presupune o colaborare cât mai strâsă între medic , farmacist , chimist , fizician , biolog , matematician , psiholog , inginer sau tehnolog , având un unic scop : găsirea şi aplicarea remediului cel mai potrivit bolnavului.
Farmacognozia este cea care restabileşte relaţia între teoriile ştiinţifice şi practicile medicinei tradiţionale,ea cunoaşte plantele şi organele lor întrebuinţate în terapeutică,precum şi posibilitaţile de prelucrare în vederea extragerii principiilor active.
CONCLOZII
1. Lucrarea cuprinde o parte teoretică, în care am reuşit sistematizarea datelor găsite în literatura de specialitate cu privirea la specia Pleurotus ostreatus.
2. Partea experimentală începe cu examenul macroscopic urmat de examenul microscopic, ce a permis stabilirea următoarelor elemente anatomice ale speciei Pleurotus ostreatus:
- hife articulate, ramificate
- spori mici, rotunzi
- hife pluricelulare, septate

3. Prin efectuarea examenuluifitochimic am reuşit identificarea în acest produs a următorilor compuşi : agenţi sterolici şi triptanici, compuşi azotaţi, saponozide, poliuronide, oze, polizaharide şi compuşi reducători.
4. In cadrul analizei cantitative efectuate au fost dozate substantele solubile in eter, alcool, apa si polizaharidele
5. Prin testarea acţiunii extractului apos asupra divizunii celulei vegetale am demonstrat că acest efect constă în citotoxicitate uşoară sau mitoinhibiţie, în funcţie de concentraţia soluţiei, şi anume : efect mitoinhibitor la concentraţii cuprinse între 5 – 2,5 %

În urma cercetărilor efectuate putem spune că specia Pleurotus ostreatus comercializată în România are o compoziţie asemănătoare celei din alte zone geografice (despre care există date în literatura de specialitate).

Download Lucrare de Licenta

Farmacie | Contribuţii la studiul farmacognostic al speciei Pleurotus ostreatus

Impozitele

Fragmente din Lucrarea de Licenta Economie ” Impozitele ”

CAP. I IMPOZITELE

“Impozitele inseamna ceea ce platim pentru o
societate civilizata.”
(Justice Oliver Wendell Holmes)

1.Continutul si rolul impozitelor
Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile sau din averea personalor fizice si juridice la dispozitia statului, in vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Aceasta prelevare are caracter obligatoriu, este cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie din partea statului.
Potrivit articolului 138 din Constitutia Romaniei, impozitele datorate bugetului de stat se stabilesc numai prin lege.
Rolul impozitelor este deosebit de important, din punct de vedere financiar, ecomonic si social.Rolul principal al impozitelor datorate bugetelor este acelea de a procura resursele financiare, necesare efectuarii cheltuielilor publice.
I n domeniu economic, impozitele reprezinta un instrument de interventie a statului pentru a incuraja (de exemplu sub forma de exonari) sau de a descuraja (pe calea suprataxarii) anumite sectoare sau activitati economice.
Dreptul de a introduce impozite il are statul si il exercita, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor puterii centrale (parlamentul), iar uneori si prin organele administrative de stat locale.Parlamentul se pronunta in legatura cu introducerea impozitului de stat de importanta nationala, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite in favoarea unitatilor administrative teritoriale, astfel platesc impozit toate persoanele fizice sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa prevazuta de lege.
Rolul impozitelor de stat se manifesta pe plan financiar, economic si social, dar in mod diferit de la o etapa la alta de dezvoltare a economiei.Rolul cel mai important al impozitului se manifesta pa plan financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.Caracteristica pentru evulotia impozitelor in perioada postbelica este tendinta de crestere absoluta si relativa a acestora.Sporirea volumului impozitelor s-a realizat prin crestera numarului platitorilor, extinderea bazei de impunere dar si prin majorarea cotelor de impunere.
Pe plan social, rolul impozitelor este de redistribuire a unei parti din produsul intern brut intre diferite categorii sociale, precum si intre persoane fizice si juridice.Prin intermediul impozitelor si taxelor statul preia la buget in jur de 90% din PIB in tarile dezvoltate, iar in tarile in curs de dezvoltare, chiar daca nu ating 20% din PIB, are tendinte de crestere.
Limita impozitelor este influentata de:
1.factori externi ai sistemul fiscal, cum ar fi nivelul produsului intern brut pe locuitor, prioritati stabilite de catre stat in ceea ce priveste destinatia resurselor financiare la dispozitia sa.
2.factori interni, precum progresivitatea cotelor de impuner si modul de determinare a materiei.
Cu ajutorul impozitelor, statul influenteaza o faza sau alta a procesului reproductiei sociale, in functie de interesul pe care il are la un moment dat.Astfel, statul foloseste parghia impozitelor pentru a stimula cresterea productiei in anumite ramuri ale economiei, de a implanta unitati economice, in anumite zone geografice ramase in urma din punct de vedere economic, eventual prin mutarea unor fabrici si uzine din centrele industriale supraaglomerate.In acest scop, statul foloseste impozitele directe care permit o implementare diferentiata a veniturilor, precum si posibilitati de degrevare fiscala a anumitor categorii de contribuabili in functie de obiectivele urmarite.Referitor la aceasta problema ne raliem economistului francez Maurice Duverger care spunea:
“In neocapitalismul modern impozitul capata o semnificatie mai larga: el inceateaza de a mai constitui grauntele de nisip care jeneaza angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele si motoarele masinii.Prelevarile fiscale asupra preturilor si veniturilor nu au numai scopul de a acoperi cheltuieliele aparatului de stat, ci de a asigura o anumita corectare si o anumita orientare a mecanismelor pietei.Scopul “interventionist” se adauga astfel la cel “financiar”; impozitul devine un instrument esential al politicii economice a statului; precum si a politicii sociale…”
2.Elementele impozitului
Elementele care caracterizeaza un impozit sunt:
1.Subiectul impozitului este o persoana obligata la plata impozitului.De exemplu, la impozitul pe profit, subiectul este societate comerciale, la impozitul pe cladiri sau la impozitul pentru mijloace de transport, subiectul este proprietarul bunului.
2.Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii.La impozitele directe, obiectul impunerii este venitul sau averea, in timp ce la impozitele indirecte, materia supusa impozitarii poate fi produsul care face obiectul vanzarii, serviciul prestat, bunul importat.
3.Unitatea de impunere serveste la exprimarea dimensiunii materiei impozabile.De exemplu, unitatea monetara pentru impozitul pe venit, metrul patrat pentru impozitul pe cladiri.
4.Cota impozitului reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere.Impozitul poate fi stabilit in suma fixa sau in cote procentuale (proportionale, progresive sau regresive).
a.Impunerea in cote proportionale nu preia la buget o parte din veniturile persoanelor fizice sau juridice, intr-o masura cat mai aproapiate de cresterea veniturilor sau averii (de putere contributiva).In urmatorul tabel se prezinta impozitul datorat cu cota de 25% pentru venituri de 1000, 2000, 3000, si 4000 de euro:
IMPOZITE PROPORTIONALE
Cota de impozitare % Venitul -in euro- Impozitul -in euro- 25 1ooo 250 25 2000 500 25 3000 750 25 4000 1000Indiferent de marimea venitului, permanent se pastreaza aceeasi proportie intre volumul venitului (sau valoarea averii) si cuantumul impozitului datorat.
In cazul impozitarii in cote proportionale, impozitele aferenta veniturilor respective sunt divergente: cu cat veniturile sunt mai mari, cu atat mai mult dreptele se indeparteaza una de alta; altfel spus, cu cat venitul este mai mare, cu atat mai mult acesta ramane, in cifre absolute, la dispozitia contribuabilului.
4.Determinarea cuantumului impozitului
In stabilirea veniturilor obtinute in cea mai mare parte pe calea impozitelor, necesare bugetului de stat intr-un an, exista doua metode de stabilire a impozitelor:
I.Prin aplicarea impozitelor de repartitie.
Impozitele de repartitie se caracterizeaza prin faptul ca pornesc “de sus in jos”, adica intai se stabileste “necesarul veniturilor de incasat”, din impozite, la nivelul intregii tari, dupa care are loc “repartizarea” acestora “de sus in jos”, din treapta in treapta, pe unitati administrativ-teritoriale: judete, municipii, orase, comune, contribuabili si pe fiecare sursa de venit (materie impozabila).Altfel spus in cadrul impozitelor de repartitie, in stabilirea veniturilor se porneste de la necesitatile fiecarei unitati bugetare care, in frecvente cazuri sunt multe diferite de posibilitatile reale, efective.”Sarcina de incasare” fiind stabilita, trebuie gasite posibilitatile de realizare.Cum, in general, intre “dorinte” si “posibilitati” sunt diferente mari si foarte mari, este usor de inteles ca prin aplicarea impozitelor de repartitie, nu se poate conta pe obtinerea veniturilor inscrise in bugetul public national, intrucat acestea nu sunt corelate, in mod real, cu materia impozabila existenta, cu posibilitati efective ale contribuabililor, cu legislatia fiscala.
II.Prin aplicare impozitelor de cotitatie.
Impozitele de cotitatie se caracterizeaza prin faptul ca pornesc “de jos in sus”, adica prin stabilirea impozitului datorat de fiecare contribuabil, tinandu-se cont si de situatia si de puterea contributiva a acestuia, insumarea acestora pe fiecare unitate administrativ-teritoriala, dupa care are loc centralizarea acestora pana la nivelul intregii tarii.
Stabilirea veniturilor bugetare din impozite, pe baza impozitelor de cotitatie, se bazeaza pe stabilirea impozitului datorat de fiecare contribuabil, in functie de averea sau veniturile obtinute si modul de impozitare al acestora, conform prevederilor legale in vigoare.
Stabilirea veniturilor bugetare din impozite, pe baza impozitelor de cotitate, are o justificare economica si se realizeaza prin infaptuirea principiilor de echitate fiscala.

5.Clasificarea impozitelor
Atat in practica, dar in special in teoria fiscala se intalneste o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca denumire, ci si in ceea ce priveste continutul lor.Pentru unele impozite, precum impozitul “portabil”, impozitul “cheritabil”, impozitul “de repartitie”, impozite “de cotitate”, se folosesc denumirile numai din punct de vedere metodologic, fara ca in practica sa existe impozite cu asemenea denumiri.
Pentru a evidentia mai usor diferitele categorii de impozite este necesara clasificarea acestora pe baza unor criterii stiintifice.
I.Dupa trasaturile de fond si de forma se disting:
1.Impozite directe, care la randul lor pot fi impartite in:
a.impozite reale, au ca materie impozabila averea materiala, sub diferitele ei forme, precum pamantul-impozitul pe teren, cladirile-impozitul pe cladiri, mijloacele de transport-taxa asupra mijloacelor de transport.La stabilirea impozitelor reale nu se tine cont de situatia personala (puterea contributiva) a subiectului impozitului, fapt pentru care ele sunt cunoscute si sub denumirea de impozite “obiective” sau “pe produs”.
b.impozite personale ( impozitul pe venit), se stabilesc asupra veniturilor sau averii, tinand cont si de situatia persoanelor a contribuabilului, fapt pentru care acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de impozite “subiective”.
2.Impozite indirecte: taxa pe valoare adaugata, accize, taxe vamale, taxe de timbru si de inregistrare, impozitul pe spectacole.
II.Dupa obiect:
1.Impozit pe venit.
III.Dupa scopul urmarit:
1.Impozite financiare.
2.Impozite de ordine.
IV.Dupa frecventa cu care se realizeaza:
1.Impozite permanente.
2.Impozite incidente.
V.Dupa institutia care la administreaza:
1.Impozite ale administratiei centrale.
2.Impozite ale administratiei locale.

CAP.II IMPOZITELE DIRECTE

“Daca poti evalua un lucru la care te refer si il poti
exprima in cifre, pori spune ca stii ceva despre el,
daca nu il poti evalua sau exprima in cifre, cunoas-
terea ta este saraca si nesatisfacatoare; poate fi in-
ceputul dar ai facut doar un pas mic, in conceptiile
tale catre, stadiul de stiinta.”
(Lordul Kelvin)
1.Caracterizarea generala a impozitelor directe
Impozitul este plata baneasca obligatorie, generala si definitiva, efectuata de persoane fizice si juridice la bugetul statului sau la bugetele locale in vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Impozitele constituie componentele importante ale vietii economice prin intermediul carora se acumuleaza resurse financiare la dispozitia statului, reprezentand de fapt fundamentul si motivatia pe care este constituita fiscalitatea.
Constitutia Romaniei prevede: “Impozitele si taxele si orice venituri ale bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor sociale de stat se stabilesc prin lege.Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiilile locale sau judetene, in limitele si conditiile legii”
Instituirea impozitelor si a celorlalte venituri bugetare este un drept exclusiv al statului, exercitat de organele puterii centrale prin Parlament, si in unele cazuri, de catre Guvern.
Impozitul este o problema obligatorie fara contraprestatie si nerambursabila, efectuate de catre administratia publica pentru satisfacerea necesitatilor de interes general.
Asezarea si perceperea impozitelor si taxelor se poate realiza numai prin utilizarea si punerea in functiune a unui sistem fiscal, a unor metode, tehnici si instrumente fiscale prin aplicarea carora sa fie respectate principiile fiscale.

Download Lucrare de Licenta Economie | Impozitele

Teatrul

Fragmente din Lucrarea de Licenta ” Teatrul ”

In loc de introducere…

Ideea de a face teatru s-a nascut in mine inca din perioada primelor semne ale adolescentei. Pe atunci mi-era putin teama de intrebarea, deja cliseu, “de ce teatru?”, pe care mi-o puneau familia, profesorii din scoala. Prietenii, oricine altcineva…Nu pra stiam ce sa raspund. Simteam doar o chemare launtrica, inexplicabila primtr-un lant cauzal. Mai tarziu am formulat un raspuns care este si acum valabil: “vreau sa fac teatru pentru ca numai asa o sa am posibilitatea sa traiesc mai multe vieti intr-una singura”. Da, asta era…sa pot fi pusa in situatiiexceptionale pe care o viata obisnuita nu ti le poate oferi, sa traversez mental si alte destine in afara de al meu, sa valorific la intensitate maxima toate nuantele mele sufletesti si psihice, ajungand in felul acesta mult mai departe in procesul de autocunoastere.
“ …Cele doua carti asupra carora am cugetat cel mai mult si de care nicand nu ma voi cai ca m-am slujit,au fost lumea si Teatrul. Prima din ele imi infatiseaza numeroase si felurite caractere de oameni, mi le zugraveste atat de firesc,incat par facute anume spre a-mi aduce din belsug subiecte pentru comedii placute si instructive; imi infatiseaza efectele tuturor pasiunilor omenesti; imi furnizeaza intamplari ciudate;imi aduce la cunostinta moravurile zilei; imi arata pacatele si cusururile cele mai obisnuite ale veacului nostru si ale neamului nostru.
Cea de a doua carte, adica Teatrul, ma invata in timp ce o rasfoiesc, in ce culori trebuie infatisate pe scena caracterele, pasiunile, evenimentele care stau scrise in cartea Lumii; cum sa le invalui pentru a le scoate mai mult in lumina si care sunt nuantele ce le fac mai placute privirilor delicate ale spectatorului.
Acesta este o adevarata sinteza a epocii in care a trait si a scris Carlo Goldoni, sinteza aparuta in anul 1750 in prima sa culegere de comedii.
Astfel Goldoni, atent observator al epocii a putut sa-si furnizeze imense provizii de siluete, tipuri, situatii, intamplari tragice sau comice, desprinse din viata de zi cu zi a epocii.
In comedia program Teatrul Comic se regasesc alte idei inovatoare ale lui Goldoni. Inca de la primele indicatii, ne dam seama ca autorul aduce in scena un moment substantial de “teatru in teatru”: in timpul unei repetitii, o trupa de actori- compusa din partizani si nepartizani ai reformei, dezbat cu pasiune si elocinta problema la ordinea zilei in lumea teatrului venetiande la mijlocul secolului al XVIII lea; decadenta tot mai pronuntata a Commediei dell’ Arte si necesitatea- presanta pentru soarta teatrului italian- a inlocuirii acesteia cu Commedia di Carattere ( Comedia de caracter) si al carei autor, reformatorul Goldoni, este reprezentat in piesa de directorul trupei : Capo-comico-ul Orazio.
Odata spusa premisa discutiei “ Nu mai merge cu Commedia dell Arte, cu improvizatiile”- actorii incep sa inchege, de la o replica la alta, o definitie a noului gen. Si cum Goldoni, nefiind amator de teoretizri nu ii inzestreaza pe partizanii reformei sale cu argumente indeajuns de docte ceea ce a atras o serie de critici. Insa Goldoni, intr-o “poetica in actiune”, asa cum isi intituleaza Teatrul Comic, nu putea da decat o “definitie in actiune”. Desigur, acestei dominante reforme I se subordoneaza- in cadrul “opozitiei goldoniene”: fictiunii Commediei dell’ Arte – adevarul; conventionalului- viata; artificialitatii- naturaletea; mastilor- caracterele; improvizatiei- textul scris in intregime.
BIBLIOGRAFIE

1.ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL- Vitto Pandolfi

2. ISTORIA UNIVERSALA A TEATRULUI- Ion Zamfirescu

3. MEMORII- Goldoni

4.PARADOXUL DESPRE ACTOR- Denis Diderot

5.ARTA TEATRULUI- George Banu si Mihaela Tonitza Iordache

6. MUNCA ACTORULUI CU SINE INSUSI- Stanislavski

7.REGIZORUL SI ACTORUL- Horia Deleanu

8.TERMENII CHEIE AI ANALIZEI TEATRULUI- Anne Uberfeld

9.PSIHOLOGIA VARSTELOR- Emil Verza si Ursula Schiopu

10. COORDONATELE ESTETICE ALE LIMBAJULUI SCENIC- Magdalena Savescu

11. PRIVITOR CA LA TEATRU- Ion Cocora.

Download Lucrare de Licenta Teatru | Teatrul