Referate

Strategii Financiare

Fragmente din Referat Economie ” Strategii Financiare ”

CUPRINS

1. Analiza rentabilităţii şi riscului depozitelor în lei la BCR 3
2. Analiza rentabilităţii şi riscului clasei de acţiuni BRM 6
3. Analiza rentabilităţii şi riscului fondului mutual 11
4. Performanţa şi identificarea portofoliului performant 14
5. Strategii simple cu opţiuni 16
6. Strategii cu opţiuni pe o clasă de acţiuni implicând un tip de opţiuni şi acţiunea respectivă 21
7. Strategii implicând două sau mai multe opţiuni de acelaşi tip pe clasa de acţiuni 25
INDEX FIGURI 29
INDEX TABELE 30

Lucrarea nr.1
Analiza rentabilităţii şi riscului depozitelor în lei la BCR

Rentabilităţile zilnice se determină după următoarea relaţie:

unde – rentabilitatea depozitelor în ziua t
– rata dobânzii în ziua t
– rata dobânzii în ziua t-1.
Preluând datele din tabelul nr.1, calculăm rentabilităţile zilnice ale depozitelor la termen de 1 lună la BCR în luna noiembrie 2003.

Se obţin 19 rentabilităţi care, în cazul nostru, sunt egale, deoarece rata dobânzii se menţine constantă toată luna.
Rentabilitatea medie se determină conform relaţiei:

unde – rentabilitatea medie
n- numărul zilelor cu şedinţă de bursă.
Pe baza rentabilităţilor determinate, se calculează rentabilitatea medie a depozitelor la termen de o lună în lei la BCR.

Analizând graficul de mai sus, putem face următoarele observaţii:
• Perioada I (zilele 3-5): preţul acţiunii se menţine constant ceea ce înseamnă că ordinele de cumpărare au fost egale cu ordinele de vânzare;
• Perioada II (zilele 5-6): preţul înregistrează o scădere semnificativă şi minimul perioadei; ordinele de vânzare depăşesc ordinele de cumpărare;
• Perioada III (zilele 6-7): preţul de închidere creşte fără a atinge nivelul din prima perioadă; ordinele de cumpărare sunt mai mari decât cele de vânzare;
• Perioada IV (zilele 7-10): preţul acţiunii scade fără a atinge minimul perioadei; ordinele de vânzare sunt mai mari decât ordinele de cumpărare;
• Perioada V (zilele 10-11): preţul de închidere creşte; ordinele de cumpărare depăşesc ordinele de vânzare;
• Perioada VI (zilele 11-12): preţul acţiunii se menţine constant, la aceeaşi valoare din prima perioadă; ordinele de vânzare le egalează pe cele de cumpărare;
• Perioada VII (zilele 12-18): preţul înregistrează o nouă scădere; apoi în ziua 14 revine la valoarea cel mai desc întâlnită (1,5000 lei); după această zi preţul scade si revine în ziua 18 la valoarea de 1,5000 lei;
• Perioada VIII (zilele 18-27): preţul se menţine constant în primele 3 zile, în ziua 21 scade la 1,4900 lei şi apoi revine la valoarea de 1,5000 lei şi se menţine la acest nivel până în ziua 27;
• Ultima zi (28): preţul înregistrează o creştere semnificativă şi maximul perioadei studiate, şi anume 1,5700 lei.
Pe baza datelor din tabelul nr.3, calculăm rentabilităţile zilnice după formula următoare, determinată în metoda seriilor cronologice:

unde – rentabilitatea clasei de acţiuni în ziua t
– preţul de închidere în ziua t, respectiv t-1.
Vom obţine 19 rentabilităţi după cum urmează:

Rentabilitatea medie se calculează conform următoarei relaţii:

unde – rentabilitatea medie a clasei de acţiuni
n- numărul de zile de şedinţă de bursă
+

Download Referat Economie | Strategii Financiare

Piata Financiara din Lituania

Fragmente din Referat Economie ” Piata Financiara din Lituania ”

CUPRINS

1. Piaţa financiară – definitie si componente 2
2. Piaţa financiară în Lituania 3
2.1 Piaţa bancară 3
2.2 Piaţa titlurilor de valoare 8
2.3 Piaţa asigurărilor 13
BIBLIOGRAFIE 15

1. Piaţa financiară – definitie si componente

Piaţa financiară, mai mult sau mai puţin dezvoltată, exista in orice economie de piata şi reprezintă locul unde se întâlneşte oferta cu cererea de fonduri financiare.
Piaţa financiară este formată din urmatoarele componente: piata bancara (sau piaţa creditului), piata titlurilor financiare (sau piaţa financiară în sens restrâns)si piata asigurărilor.
Piaţa bancară (piaţa creditului) priveşte relatia de credit având la bază active financiare fără caracter negociabil – disponibilităţile băneşti sunt atrase la bănci şi apoi utilizate de către acestea pentru creditarea celor în căutare de fonduri (finanţare indirectă).
Piaţa financiară în sens restrâns (piaţa titlurilor financiare) este structurată în piaţa monetară şi piaţa de capital. Pieţele monetare sunt specializate în tranzacţii cu titluri pe termen scurt (până la 1 an) cum ar fi: depozite bancare, cecuri, bilete la ordin, certificate de depozit, cambii şi altele. Preţul dreptului de a utiliza fondurile oferite astfel pe piaţa monetară este reprezentat în principal de dobândă.
Pieţele de capital sunt specializate în domeniul tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung. Aceste titluri financiare sunt reprezentate în principal de acţiuni şi obligaţiuni. Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între posesorul de fonduri (investitorul) şi cel aflat în căutare de resurse financiare şi care va emite titluri, urmând ca în schimb să primească fondurile de care are nevoie.
Zona Europei Centrale si de Est este percepută ca o zonă cu risc ridicat, transparenţă redusă, lichiditate scăzută, şi în general o evoluţie dezamăgitoare în ultimii ani.
Din multe puncte de vedere această concepţie este corectă. Bursele est-europene înregistrează în general un nivel de dezvoltare destul de redus faţă de cele din ţările dezvoltate. Înfiinţarea relativ recentă a burselor în ţările Europei de Est este principalul motiv pentru această stare de fapt. O perioadă de dezvoltare de 5-10 ani (după o “pauză” de comunism de 40-50 de ani) nu este nici pe de parte suficientă pentru ca aceste burse să atingă nivelul celor din Europa de Vest, Asia de Sud-Est sau America de Nord. Istoricul redus duce la probleme precum lichiditate şi capitalizare scăzute, gamă redusă de instrumente tranzacţionate, etc. Marea majoritate a instituţiilor bursiere din aceasta zonă au fost înfiinţate în cadrul procesului de privatizare, pentru a asigura o piaţă de tranzacţionare a acţiunilor societăţilor incluse în acest proces. Multe din burse nu au reuşit să depăşească această etapă.
În Lituania bursa se numeşte National Stock Exchange of Lituania şi a fost înfiinţată în 1993 când au fost adoptate acte normative şi au fost înfiinţate instituţii necesare funcţionării pieţei de capital. Capitalizarea bursieră şi profitul au crescut, la fel şi intermediarii financiari. Îmbunătăţirea sistemului de cotare al bursei şi cadrului normativ a atras tot mai mulţi investitori străini şi autohtoni.
Moneda oficială a Lituaniei se numeşte litas. Începând cu 2 februarie 2002, Lituania menţine cursul monedei sale naţionale fix faţă de euro: 1 EUR=3.4528 LTL. În anul 2004, Lituania a aderat la Uniunea Europeanăsi se pregateste de adoptarea monedei unice, cel mai probabil incepand cu 01.01.2007.

2. Piaţa financiară în Lituania

Lituania are cel mai avansat sistem financiar din regiune, rezultat al reformelor ce au dus la aderarea acestei ţări la UE în mai 2004. Sistemul financiar al Lituaniei este concentrat în sistemul bancar şi este împletit cu sistemele financiare ale celorlalte ţări din regiune, în special cele scandinave.
2.1 Piaţa bancară

Sistemul bancar este organizat pe două trepte: pe prima se află banca centrală (Banca Nationala a Lituaniei), iar pe treapta a doua se află băncile comerciale.
Întregul sistem bancar este supravegheat şi reglementat de Banca Lituaniei.
Ca bancă centrală, principalul ei obiectiv este menţinerea stabilităţii preţurilor. Banca Lituaniei este independentă de Guvern sau alte instituţii ale statului. Funcţiile băncii centrale sunt următoarele:

• stabilirea principiilor pentru ţinerea contabilităţii şi stabilirea raportărilor pe care instituţiile de credit trebuie să le facă
• încurajarea unui sistem de plată stabil şi eficient.
• emisiunea monetară (litas)
• formularea şi implementarea politicii monetare
• stabilirea sistemului de schimb al monedei naţionale şi anunţarea cursului oficial de schimb al litas-ului
 depozitarea şi administrarea rezervelor valutare ale ţării
• acţionează ca trezorier al statului
 acordarea şi revocarea licenţelor instituţiilor de credit şi a permisurilor de înfiinţare şi funcţionare a sucursalelor şi agenţiilor instituţiilor de credit străine, supervizând activitatea lor
• dezvoltarea şi administrarea unui sistem de transfer interbancar de fonduri şi stabilirea condiţiilor de participare la sistem
În procesul de aderare a Lituaniei la Uniunea Europeană, Banca Naţională a Lituaniei a devenit membră a Sistemului Băncilor Centrale Europene. Ea participă în Consiliul General şi comisiile SBCE la luarea deciziilor.
Banca Lituaniei, în limitele competenţei sale, implementează măsurile la care s-a obligat Lituania în negocierile pe care le-a avut referitor la cele trei capitole din legea UE, se implică în activităţile de punere în practică a legii UE, a cerinţelor, standardelor şi practicilor Băncii Centrale Europene în domeniul bancar.
Numărul băncilor comerciale a scăzut de la 28 în 1995 la 10 în 2004. La inceputul anului 2006, funcţionau 10 bănci comerciale, 2 sucursale ale unor bănci străine, 3 agenţii ale unor bănci străine şi 62 de instituţii de credit. Ponderea capitalului străin este foarte mare (95,6%). În sistem există şi o bancă de stat. Sectorul bancar este caracterizat de un grad mare de concentrare, 66,52% din activele sistemului fiind concentrate în primele 3 bănci ca mărime. Garantarea depozitelor este realizată de către Fondul de Garantare a Depozitelor.
Topul băncilor din Lituania după ponderea activelor în total active ale sistemului bancar se prezintă conform tabelului de mai jos. Tabelul conţine, de asemenea, participarea băncilor la creditarea agenţilor economici şi populaţiei.
2.2 Piaţa titlurilor de valoare

Bursa Naţională a Lituaniei (National Stock Exchange of Lithuania), deschisă în 1993, a fost prima bursă deschisă în regiunea baltică, deşi majoritatea tranzacţiilor implicau obligaţiuni sau bonuri de tezaur. Sectorul este reglementat de Comisia Valorilor Mobiliare a Lituaniei. Bursa Naţională a Lituaniei este membră a Federaţiei Burselor Europene.
Înainte de 1992, investitorii (persoane fizice şi instituţii) din Lituania avea puţine alternative la băncile tradiţionale ca depozitari ai economiilor. Firmele noi sau companiile care aveau nevoie de capital pentru extindere erau forţate să apeleze la bănci. Pentru a stimula economia, Guvernul a emis o serie de hotărâri între 1992 şi 1995 în vederea creării unui cadru instituţional pentru o piaţă de capital.
Crearea pieţei de capital s-a bazat pe experienţa şi tehnologia pieţelor ţărilor dezvoltate. S-a acordat o atenţie deosebită instituţiilor pieţei şi funcţionării acestora. În prezent, principalele instituţii ale pieţei de capital funcţionează corespunzător.
Bursa din Vilnius (Vilnius Stock Exchange – anterior National Stock Exchange of Lithuania) creează pentru intermediari condiţii de siguranţă a tranzacţiilor cu titluri. Sistemul de tranzacţionare este centralizat şi dematerializat. La începutul sesiunii de tranzacţionare se stabilesc preţurile titlurilor, apoi are loc cotarea continua. Tranzacţiile au loc funcţie de ordinele date de intermediarii de pe piaţă.
Central Securities Depository of Lithuania (CSDL) asigură fluxuri paralele de bani şi titluri între părţile participante la schimb, se ocupă de contabilitatea titlurilor şi circulaţia acestora, deschide şi operează conturile de titluri, păstrează în custodia sa titlurile şi asigură alte servicii pentru participanţii la piaţă.
Funcţiile băncii de compensaţie în Lituania sunt îndeplinite de Casa de Compensaţie din cadrul Băncii Lituaniei care execută operaţiunile de clearing dintre intermediari.
Comisia Valorilor Mobiliare (Lithuanian Security Commission) reglementează şi supervizează activitatea companiilor de brokeraj, a departamentelor de brokeraj ale băncilor, a Bursei Naţionale a Lituaniei şi a CSDL, a emitenţilor de titluri şi a companiilor de investiţii şi, de asemenea, observă fluxurile de informaţii între parteneri şi protejează interesele investitorilor.
Membrii Comisiei sunt numiţi de către Parlament şi au un mandat de 5 ani. Ei acţionează conform principiilor şi procedurilor stabilite prin lege. Comisia supervizează piaţa în numele statului în vederea sporirii stabilităţii şi siguranţei întregului sistem financiar.
De supraveghere se ocupă şi Bursa din Vilnius. Ea supervizează participanţii la piaţă şi emitenţii de titluri tranzacţionate pe piaţă, formarea preţurilor titlurilor tranzacţionate, realizarea tranzacţiilor.
Fondul de Garantare
În cazul în care o companie de brokeraj nu are suficiente fonduri sau titluri pentru a-şi îndeplini obligaţiile, suma necesară este acoperită de Fondul de Garantare. Fondul este finanţat din taxele aplicate companiilor de brokeraj care tranzacţionează la Bursă.
Intermediarii de pe piaţă
Intermediarii de pe piaţa de capital din Lituania se împart în două categorii: companii de brokeraj şi departamente de brokeraj financiar ale băncilor comerciale. Funcţie de mărimea capitalului, companiile de brokeraj au licenţă de tip A, B sau C. Licenţa de tip A dă companiilor de brokeraj dreptul de a oferi toate tipurile de servicii financiare. Licenţa de tip B dă dreptul companiilor de a oferi serviciile aferente licenţei de tip A mai puţin tranzacţii în numele companiilor şi organizarea emisiunii de acţiuni cu garantarea distribuţiei lor. Licenţa de tip C dă dreptul companiilor de a oferi doar servicii de consultanţă. Această licenţă nu dă dreptul de tranzacţionare nici în numele clientului, nici în numele companiei.
Tipurile de titluri ce sunt stipulate de legea referitoare la piaţa de capital sunt următoarele:
 acţiuni
• obligaţiuni sau alte instrumente de îndatorare
 drepturi de subscriere
• unităti de fonduri de investiţii
 titluri derivate (contracte futures, forward, opţiuni şi altele)
• certificate de depozit.

La Bursa din Lituania se calculează indicii LITIN, LITIN-G şi LITIN-10 care sunt similari indicilor de la BVB, BET şi BET-C. LITIN-10 este un indice care cuprinde primele 10 cele mai tranzacţionate clase de acţiuni de la Bursa din Vilnius. Dividendele plătite de companii nu sunt incluse în index.
Înainte de integrarea Lituaniei în Uniunea Europeană, Bursa din Lituania întâmpina probleme obişnuite ale burselor din Europa Centrală şi de Est şi era foarte sever reglementată, fapt care a constituit un obstacol în calea dezvoltării pieţei de capital şi a economiei în ansamblu.
În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată, cei mai importanţi participanţi de pe piaţă, care influenţează cel mai mult cererea de titluri sunt investitorii instituţionali – fondurile de pensii, companiile de asigurări, băncile de investiţii şi fondurile de investiţii. Regulele excesive din Lituania reprezentau principala cauză a absenţei investitorilor instituţionali.
Una dintre restricţiile nefondate era interdicţia pentru fondurile de pensii, fondurile de investiţii şi companiile de asigurări de a investi în afara ţării. Se susţinea că obiectivul acestei interdicţii era asigurarea siguranţei investiţiilor şi îmbunătăţirea mediului economic. Neavând alternative, investitorii erau nevoiţi să cumpere bonuri de tezaur şi, aparent, aceasta este situaţia urmărită de Guvern.
Companiile de asigurări aveau voie să investească astfel: capitalul doar în obligaţiuni ale administraţiei centrale şi locale, în domeniul imobiliar şi în depozite la termen la bănci, iar rezervele în acţiuni şi ipoteci.
Primul fond de investiţii din Lituania a apărut în anul 2000 şi se numeşte NSEL 30 Index Fund. Portofoliul său este format din acţiunile a celor mai tranzacţionate acţiuni la Vilnius Stock Exchange. Investiţiile sunt denominate în moneda naţională – litas.
În mai 2005 a fost adoptat un nou cod de reguli de tranzacţionare la Bursa din Lituania. Aceasta urmează să întocmească trei liste: Lista principală (Main List), Prima listă (I List) şi Lista obligaţiunilor (Debt Securities List).
Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite de emitenţi şi de titlurile emise de ei pentru a fi listaţi la Bursă sunt următoarele:
 contabilitatea titlurilor este realizată în acord cu cerinţele stipulate în legile din Lituania;
• trebuie publicat un prospect al titlurilor ce se doresc a fi listate;
 statutul legal al emitentului trebuie să fie în conformitate cu normele legale al căror subiect este reprezentat de el sau operaţiunile sale;
• statutul economic şi juridic al emitentului nu trebuie să prejudicieze interesele investitorilor;
 titlurile sunt negociabile, oferă drepturi egale deţinătorilor lor şi sunt plătite în întregime;
Pentru admiterea pe lista principală, trebuiesc îndeplinite următoarele reguli:
• emitentul trebuie să aibă o vechime de 3 ani; VSE poate renunţa la această regulă, luând în consideraţie situaţia financiară a emitentului, poziţia sa pe piaţă, domeniul de activitate, reputaţia şi alţi factori de importanţă în evaluarea emitentului şi activităţii sale
 emitentul trebuie să fi publicat declaraţiile financiare anuale în ultimii trei ani
• capitalizarea proiectată a titlurilor ce se doresc a fi emise, sau atunci când aceasta este imposibil de determinat, capitalurile şi rezervele firmei, inclusiv profitul/pierderea trebuie să fi fost de cel puţin 4 milioane de euro în anul precedent
 trebuie emis un număr suficient de acţiuni (să reprezinte cel puţin 25% din capital).
Regulile de admitere pe Prima Listă şi pe Lista de Obligaţiuni sunt asemănătoare.
Un emitent care doreşte să-şi listeze titlurile la VSE trebuie să depună la VSE o cerere. Aceasta trebuie să fie completată pe un formular standard aprobat de conducerea VSE. Conducerea VSE poate solicita documente sau informaţii adiţionale dacă ea consideră că este necesar pentru protejarea investitorilor. Conducerea poate lua următoarele hotărâri:
 să admita titlurile pe lista de tranzacţionare
 să nu admită titlurile pe lista de tranzacţionare
 să le admită cu anumite condiţii
Firme listate la Bursa din Vilnius sunt:
 bănci:
o Hansabankas
o NORD/LB Lietuva
o Parex bankas
o SEB Vilniaus bankas
o Snoras
o Šiaulių bankas
o Turto bankas
o Ūkio bankas
 companii de asigurări:
o Lietuvos draudimas (preluata in ianuarie 2004 de catre banca Hansabankas)
o RESO Europa
 firme de brokeraj: 13, dintre care enumerăm Baltijos vertybiniai popieriai, Diskontas, Finasta, Finbaltus, SEB Vilfima, SG Finansai, Suprema, Vivum;
 fonduri de pensii: în anul 2000 în Lituania nu există nici un fond de pensii, în prezent sunt 22 de astfel de fonduri.
2.3 Piaţa asigurărilor

Principalele caracteristici ale pieţei asigurărilor sunt:
 dezvoltarea rapidă şi potenţialul de creştere rapidă;
 dominată de alte asigurări decât cele de viaţă;
 asigurările auto şi asigurările asupra proprietăţilor prevalează;
 grad mare de concentrare dar cu trend descrescător;
 dominată de capitalul străin;
 media solvabilităţii în sector este mare;
 rolul important şi în creştere al intermediarilor

Sectorul asigurărilor din Lituania este şi el dominat de firmele străine. Cea mai mare companie de asigurări este o unitate a unui conglomerat danez. La sfârşitul anului 2003, erau 9 companii de asigurări de viaţă şi 21 de companii de alte asigurări. Primele 3 companii de asigurări (altele decât cele de viaţă) ca mărime concentrau 60% din primele de asigurare, iar primele 3 companii de asigurare de viaţă deţineau 88% din sector. La sfârşitul anului 2004, erau 9 companii de asigurări de viaţă şi 19 de companii de alte asigurări, iar la sfarsitul anului se regaseau doar 16 companii de asigurari non-viata si 8 de viata. În prezent mai există 15 companii de alte asigurări si 8 de asigurari de viata.
Sectorul este supravegheat de Autoritatea de Supervizare a Asigurărilor. Obiectivul Autorităţii de Supervizare a Asigurărilor este să asigure eficienţa, siguranţa şi stabilitatea sistemului asigurărilor şi să protejeze interesele asiguratorilor, asiguraţilor, beneficiarilor şi terţilor.

Funcţiile ei pot fi sintetizate astfel:
 concepe, aprobă, amendează, abrogă normele legale ce reglementează activitatea companiilor de asigurări, a intermediarilor, a sucursalelor companiilor de asigurări străine aflate pe teritoriul Lituaniei;
 emite şi anulează licenţelor companiilor de asigurări;
 observă, analizează, supervizează activitatea companiilor de asigurări;
 aplică regulile stipulate în legile în vigoare
 organizează examinări pentru calificarea şi recalificarea brokerilor de asigurări;
 stabileşte procedura de înregistrare şi ţinere a contabilităţii contractelor de asigurare;
 cooperează cu alte instituţii ale Lituaniei, cu alte state membre ale UE, cu instituţii de supervizare a pieţei de capital, cu instituţii ce se ocupă de protecţia consumatorilor şi concurenţă şi alte instituţii;
 se adresează tribunalului pentru a iniţia o procedură de faliment împotriva unei companii de asigurări insolvabilă;
 informează publicul asupra schimbărilor din sistemul de asigurări.

Download Referat Economie | Piata Financiara din Lituania soma gyro

Gestionare riscurilor bancare

Fragmente din Referat ” Gestionare riscurilor bancare ”

2. Risc Bancar

Istoric:

Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic, cel monetar, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei concurenţe acerbe. Astăzi băncile sunt privite de către specialişti, şi nu numai, ca fiind acele instituţii care administrează riscul. Această caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului că orice operaţiune financiar-bancară pe piaţa internă şi internaţională este supusă acţiunii unui ansamblu de factori de risc independenţi.
Până la începutul anilor ”80 comunitatea financiar-bancară privea unilateral problema riscului numai din punct de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar. Această stabilitate caracteristică acelor ani era posibilă în primul rând datorită existenţei şi funcţionării sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods. Acest mecanism controla fluctuaţiile cursurilor valutare, iar ratele dobânzilor nu variau prea mult tocmai datorită politicilor monetare duse de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare. Reglementările monetar-valutare, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi nu în ultimul rând inerţia deponenţilor, limitau în acea perioada concurenţa pe piaţa depozitelor bancare generând o relativă stabilitate a ratelor dobânzilor. La sfârşitul anilor ”70 situaţia se schimbă. Explozia preţului petrolului şi dependenţa crescândă a statelor occidentale de sursele de materii prime din Orient au generat un proces inflaţionist care a dus la fluctuaţii mari ale ratelor nominale ale dobânzilor. În acelaşi timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods, volatilitatea cursurilor valutare creşte, acestea devenind factori importanţi de stabilire a performanţelor globale ale societăţilor bancare. Mediul concurenţial a fost şi el supus unor schimbări datorită în special suprimării controlului asupra transferurilor internaţionale de capital şi modificării structurii costurilor bancare. Toţi aceşti factori i-au determinat atât pe specialişti cât şi pe practicieni, să recunoască existenţa unei multitudini de factori de risc (riscul lichidităţii, riscul de capital, riscul ratelor dobânzilor, riscul valutar, riscul tranzacţiei, riscul de afacere).
Dar ce înţelegem totuşi prin risc bancar?
Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere.
Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.

3. Principalele tipuri de riscuri bancare

Clasificarea riscurilor bancare

În literatura de specialitate există o serie de clasificări după cum urmează:
1) În funcţie de caracteristica bancară:
a) riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital);
b) riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii de noi produse);
c) riscuri ambientale (riscul de fraudă, riscul economic, riscul legal).
2) În funcţie de geneză:
a) risc de exploatare;
b) risc financiar;
c) risc de faliment.
3) În funcţie de natura lor:
a) riscuri comerciale;
b) riscuri provocate de cauze de forţă majoră;
c) riscuri politice;
d) riscuri valutare (de schimb valutar, rată a dobânzii).
4) În funcţie de expunerea la risc:
a) riscuri pure = riscuri a căror expunere este generată de activităţi şi procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi;
a.1. - riscuri fizice (distrugeri, accidente, avarii);
a.2. - riscuri financiare (generate de operaţiunile bancare tradiţionale);
a.3. – riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri);
a.4. - riscuri de răspundere (nerespectarea normelor bancare);
b) riscuri lucrative (speculative) = expunerea la risc este generată de încercarea de a obţine profit maxim.
b.1. - riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);
b.2. - riscuri de afacere;
b.3. - riscuri de lichiditate (incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare curente).
5) În funcţie de caracteristica bancară:
a. - riscuri financiare (generate de operaţiile bancare tradiţionale);
a.1. - riscul de creditare (probabilitatea neîncasării creditelor acordate);
a.2. - riscul de lichiditate;
a.3. - riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor, riscul valutar, etc.).

Clasificarea riscurilor bancare în conformitate cu prevederile Băncii Reglementelor Internaţionale:
a) Riscuri financiare:
- riscul ratei dobânzii;
- riscul cursului de schimb;
- riscul de lichiditate;
- riscul titlurilor cu venit variabil.
b) Riscuri legate de parteneri:
- riscul clientelei;
- riscul apărut pe piaţa interbancară;
- riscul de ţară;
- riscul de credit (furnizor, piaţă).
c) Riscul comercial:
- riscul de produse;
- riscul serviciilor;
- riscul de piaţă;
- riscul de imagine.
d) Riscuri legate de forţa de muncă
e) Riscuri operaţionale şi tehnice:
- calitatea operaţiunilor;
- nivelul de informatizare şi telecomunicaţii.
f) Riscul gestiunii interne:
- riscul de reglementare;
- riscul de deontologie;
- riscul de strategie;
- riscul de insuficienţă funcţională;
- riscul resurselor umane;
- riscul de comunicare;
- riscul controlului intern total şi financiar .
Reorganizarea activităţii de supraveghere

Reorganizarea activităţii de supraveghere din cadrul B.N.R. a urmărit eficientizarea acesteia prin integrarea funcţiei de supraveghere în cadrul unei singure direcţii şi printr-o mai bună alocare a resurselor interne existente. Posturile noii direcţii, în număr de 101, au fost ocupate prin preluarea personalului din Direcţia generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a băncilor şi din Direcţia generală de control.
Realizarea procesului de restructurare a permis conducerii B.N.R. fixarea pentru perioada imediat următoare a unui obiectiv ambiţios, respectiv reducerea la un an a ciclului de inspecţie la sediul băncilor, de la durata anterioară de doi ani.

Creşterea exigenţei în verificarea şi sancţionarea băncilor

Ca urmare a intensificării acţiunilor de supraveghere la sediul băncilor au fost realizate în totalitate programele de inspecţie aprobate de conducerea B.N.R. , desfăşurându-se acţiuni de control la un număr mare de bănci.
Obiectivele specifice ale acţiunilor de inspecţie la faţa locului au vizat: respectarea legislaţiei şi a reglementărilor în vigoare; adecvarea capitalului social în funcţie de natura şi mărimea riscurilor, de volumul şi evoluţia activelor-problemă, precum şi de nivelul alocărilor pentru pierderi din credite; adecvarea politicilor, procedurilor şi practicilor de împrumuturi şi investiţii; gradul de concentrare a riscurilor; volumul şi evoluţia activelor clasificate în categorii necorespunzătoare; împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; nivelul, evoluţia şi stabilitatea veniturilor, precum şi sursele acestora; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea la riscurile pieţei; tranzacţiile cu titluri de valoare; capacitatea băncii de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului; eficienţa politicilor şi a practicilor de asigurare şi gestionare a lichidităţii; strategiile de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla riscul activităţilor desfăşurate de bancă; acurateţea, operativitatea şi eficienţa informaţiei managementului şi a sistemelor de monitorizare a riscului; adecvarea sistemelor de audit şi control intern; receptivitatea la recomandările auditorilor şi ale autorităţii de supraveghere; performanţa generală a instituţiei şi profilul său de risc.

Introducerea sistemului de rating bancar şi avertizare timpurie

Noul Sistem de Rating Bancar şi Avertizare Timpurie (CAMPL) constituie un instrument util de lucru pentru evaluarea situaţiei instituţiilor bancare, în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub aspect financiar şi operaţional sau manifestă evoluţii periculoase, solicitând o atenţie sporită din partea autorităţi de supraveghere. Depistarea din vreme a dificultăţilor semnalate va contribui, alături de constatările rezultate din inspecţiile la sediul băncilor, la fundamentarea deciziilor în activitatea de supraveghere.
Sistemul se bazează pe evaluarea a cinci componente (adecvarea capitalului – C, calitatea activelor – A, management – M, profitabilitate – P, lichiditate – L), care reflectă într-o manieră uniformă şi cuprinzătoare condiţia financiară a unei bănci, în conformitate cu legislaţia şi cu reglementările bancare în vigoare. Fiecare dintre cele cinci componente este evaluată pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5 (1 reprezentând cel mai performant nivel, iar 5, cel mai scăzut). De asemenea, fiecărei bănci i se acordă un rating compus, pentru care se aplică un punctaj de la 1 la 5 , determinat pe baza evaluării celor cinci componente specifice de performanţă.
Identificarea posibilităţilor de remediere a situaţiei financiare şi de înlăturare a deficienţelor semnalate prin Sistemul de rating bancar şi avertizare timpurie constituie subiectul principal al analizelor periodice efectuate de B.N.R. cu conducerile băncilor aflate în dificultate, cu auditorii independenţi şi cu Asociaţia Română a Băncilor.

Download Referat Economie | Gestionare riscurilor bancare

SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE

Fragmente din Referat Economie ” SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE ”

CUPRINS

1. SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE 2
1.1 Evolutia platilor si a instrumentelor de plata 2
1.2 Sistemul de plati 4
1.3 Instrumente de plati 7
1.4 Operatiuni bancare de plati 8
1.5 Conturile bancare 10
1.6 Contul curent la banca centrala 14

2. TRANSFERURI ELECTRONICE DE FONDURI 15
2.1 Transferuri de valori mari 15
2.1.1 Procedeul SWIFT 15
2.1.2 Procedeul TARGET 19
2.2 Transferuri de valori mici 22

BIBLIOGRAFIE 26
1. SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE

Sistemul de plati si compensari reprezinta o componenta importanta a sistemului monetar si prin acesta a infrastructurii financiare a economiei, asigurand circulatia banilor si transferul de active monetare. Descarcarea de obligatie pentru schimbul marfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana care devine noul proprietar prin cedarea catre fostul proprietar a unui activ convenabil acestuia. Daca activul transmis este sub forma de moneda, obligatia este pecuniara si se considera indeplinita printr-un act de plata. Relatiile din cadrul sistemului de plati sunt relatii pecuniare si acestea trebuie sa se finalizeze prin plata definitiva si irevocabila pentru ca tranzactia sa se incheie si sa inceapa un nou ciclu.

1.1 Evolutia platilor si a instrumentelor de plata
Sistemul de plati este indisolubil legat de moneda iar evolutia acesteia a determinat aparitia si perfctionarea sistemului de plati ca un cadru organizat al transferurilor monetare in scopul finalizarii tranzactiilor economice. Sistemul de plati a aparut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la inceput sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducatorii statelor, mai tarziu de banci si in final de autoritati monetare ca institutii specializate ale statului.
In economiile naturale bunurile se schimbau in natura, tranzactiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o forma de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenta a necesitatilor participantilor la schimb. In aceasta perioada nu putem vorbi de o plata care presupune existenta monedei si deci a unor relatii pecuniare, ci de tranzactii care se faceau pe baza unor anumite marfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea notiunii de marfa intermediara general valabila a dus la aparitia monedei metalice (moneda timpurie) care a facut ca din ce in ce mai mult tranzactiile sa se efectueze in acest tip de moneda, intrucat oferea incomparabil mai multe avantaje decat schimbul in natura. Din acest moment putem vorbi de plati in moneda si chiar de aparitia unor elemente de sistem de plati prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confectionare si forma monedei. Cresterea schimburilor comerciale si cantitatea limitata a metalelor pretioase au determinat aparitia in Evul Mediu a monedei de hartie, la inceput sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre pastrare moneda in metal pretios cu promisiunea eliberarii metalului celui care aducea recipisa. Aceasta hartie a devenit moneda-semn intrucat putea fi transmisa de purtator in schimbul marfurilor pe care le cumpara. Cam in aceiasi perioada apar si bancile comerciale care au creat un cadru organizat si mai sigur pentru plata tranzactiilor. Factorul hotarator in generalizarea platilor in noul tip de moneda il reprezinta insa impunerea de catre stat a folosirii monedei-hartie (moneda fiduciara) pentru stingerea tuturor obligatiilor publice si private, la inceput in Anglia (1708), Franta (1716) si Prusia (1765) si apoi, treptat, si in celelalte state. Pierderea convertibilitatii monedei-hartie a facut ca aceasta sa nu mai fie absolut necesara in tranzactii, fiind inlocuita de moneda de cont (scripturala).
Platile in moneda scripturala sunt considerate un sir de servicii prestate clientelei de catre banci pe baza schimbului de informatie intre ordonator, bancher si beneficiar in legatura cu transferul unei sume de bani si inscrierea acesteia in conturile a cel putin doi titulari. Aceasta intermediere presupune calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul-informatie (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, bancile participante si natura transferului). Platile in moneda scripturala se bazeaza in primul rand pe fiduciaritatea in moneda si sistemul monetar a tuturor participantilor la circuitul monetar (agenti economici si noneconomici, populatia si institutiile de credit) si pe responsabilitatea asupra monedei asumata de stat prin banca centrala care detine monopolul emisiunii monetare si a reglementarilor privind circulatia monetara. Aceasta incredere in moneda (o creanta asupra bancii centrale) si in banca centrala constituie baza evolutiei sistemului de plati.
Platile in moneda scripturala necesita insa si instrumente specifice de plata care sa cuprinda instructiunea data de debitor pentru onorarea platii in favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plata atestate documentar au fost cambiile despre care exista informatii ca circulau in anii 500-600 in China. In jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzactii internationale au inceput sa emita viramente si cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. In 1349 la Barcelona functiona o banca de depozit si conturi curente, care se pare ca este cea mai veche mentiune despre o banca comerciala. La inceputul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu functie similara cecului, iar in a doua parte a aceluiasi secol la Hamburg apare biletul de banca exprimat intr-o moneda de cont conventionala (mark banco), dupa unele opinii, stramosul cel mai indepartat al euro de astazi. In continuare, istoria instrumentelor de plata este strans legata de istoria bancilor. Progresul rapid in domeniile informaticii si a comunicatiilor din ultimele decenii ale secolului trecut a condus la aparitia monedei electronice si a platilor electronice care au “comprimat” distantele si au redus timpul de decontare pana la suprapunerea momentului tranzactiei cu cel al platii.
Instrumentele de plata monetare folosite in sistemele de plati se grupeaza in doua mari categorii: (a) numerarul si (b) instrumentele de plata scripturale (bazate pe suport hartie si cele electronice pe suport magnetic sau electronic). Instrumentele de plata electronice cunosc o expansiune rapida inlocuind numerarul si instrumentele pe suport hatrie si in acelasi timp se realizeaza o diversificare continua in scopul asigurarii platii in timp real, reducerii riscurilor si a costurilor de transfer al fondurilor.
Volumul tot mai mare al tranzactiilor si cresterea gradului de bancarizare au determinat trecerea de la decontarea bilaterala a tranzactiilor dintre banci prin sistemul conturilor de corespondent la infiintarea caselor de compensatii cu decontare neta. Primele case de compensatii au aparut in Anglia la 1760 apoi intr-un interval de 20 de ani in America, Franta, Italia, Germania. In perioada moderna au aparut case de compensare multinationale, iar mai recent casele automate de compensare, care prin tehnologiile electronice au redus drastic timpul de decontare.
In Romania, platile fara numerar apar la inceputul secolului al XVIII-lea si primele atestari documentare vorbesc depre casele de negot de la Bucuresti la 1700 si Brasov si Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zalog) inscrisuri sub denumirea de polita. Aceste polite se decontau (“rafuiau” intre ele) pentru stingerea obligatiilor dintre parti. Despre celelalte instrumente de plata (cec, virament) documentele fac mentiuni de abia la inceputul secolului al XIX-lea. Prin infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (BNR) in 1880 s-a reglementat circulatia monetara si s-a impus semnul monetar al tarii. In 1919 se infiinteaza “Casse de Compensatiuni in Bucuresti” ca o asociatie de banci si bancheri, care a stat la baza organizarii decontarii intre banci per sold. In 1926 se infiinteaza Serviciul National de Viramente la B.N.R. dupa modelul serviciilor similare existente la bancile centrale din Germania, Belgia si Franta. Acest serviciu este stramosul activitatii de decontare pe baza bruta care se desfasoara astazi la nivel national la B.N.R. si a functionat fara intrerupere de la infiintare. In perioada economiei planificate, decontarile se faceau in cea mai mare parte pe baza instrumentelor de credit (dispozitia de plata), cele de debit (cecul) fiind foarte putin folosite sau s-a renuntat la utilizarea lor (cambia, biletul la ordin). Bancile fiind proprietate de stat au dobandit drepturi destul de mari de control al platilor (controlul prin leu), avand drept de refuz chiar daca beneficiarul nu solicita acest lucru. In 1990, sistemul bancar se reorganizeaza pe doua nivele, banca centrala si bancile comerciale si un nou sistem de decontare si compensare se pune in aplicare in 1995. Totodata, se creeaza sistemul national de plati interbancare in care BNR are rolul de conducator. Sistemul de plati intern se aliniaza, treptat, la sistemul de plati folosit de Uniunea Europeana (UE), iar in anul 2005 s-a implementat compensarea automata a platior de mica valoare si sistemul de plata cu decontare bruta in timp real a platilor de mare valoare, un sistem electronic folosit, de asemenea, de tarile membre ale UE.

1.2 Sistemul de plati
Sistemul de plati a fost definit in diverse variante de catre institutiile de credit si cele de cercetare, fiind reconsiderat in functie de evolutia monedei si a tehnologieie de inregistrare si transmisie. Cea mai reprezentativa definitie o consideram pe cea elaborta de CPSS (Committee for Payment System Secretariat) din cadrul Bancii Reglementelor Internatioanle, potrivit careia sistemul de plati reprezinta un set de aranjamente pentru descarcarea obligatiilor asumate de agentii economici cu ocazia procurarii de resurse reale ori financiare, altfel decat prin barter, deci prin transferul titlului de proprietate asupra unor active, care, in virtutea faptului ca sunt larg acceptate sunt cunoscute sub numele de bani. Aceasta definitie este larg acceptata, atat de organismele internationale, cat si de bancile centrale din cadrul Uniunii Europene. Sistemul de plati concentreaza toate tranzactiile de schimb din economie pentru descarcarea de obligatii pecuniare si se constituie intr-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plati de interes national aflat sub supravegherea bancii centrale.
Sistemul de plati are doua functii complementare: intermedierea tranzactiilor si garantarea schimburilor. Intermediera este asigurata de bancile comerciale si de alti agenti nonbancari (companii de plati, brokeri, posta) care efectueaza servicii de transfer de fonduri si de stingere a obligatiilor de plata. Acesti agenti desfasoara activitati de interes public si de aceea sunt supusi autorizarii, supravegherii prudentiale si altor forme de control din partea bancii centrale. Garantarea este asigurata in final de banca centrala prin deschiderea de conturi centralizate ale bancilor comerciale care sunt si un mecanism de garantare a tuturor decontarilor din economie, precum si prin sistemul de imprumutator de ultima instanta.
Elementele componente ale unui sistem de plati cuprind institutiile care furnizeaza servicii de plati, diversele forme de creante transferate, metodele si mijloacele de transfer, mesajele si canalele de comunicatie. In general, un sistem de plati are forma unei piramide cu mai multe trepte. Pe prima treapta (la baza ) se afla masa persoanelor fizice si juridice care desfasoara activitati ce dau nastere la obligatii de plata. Populatia reprezinta sursa primara de economisire in societate care face depozite si accepta serviciile bancilor pentru activitatea cu amanuntul. Persoanele juridice sunt companiile care desfasoara activitati economice, altele decat cele cu bani, precum si institutiile publice si cele nonprofit. A doua trepta o constituie sistemul bancar la care agentii au conturi sau unii agenti nonbancari specializati (brokeri, posta). Preferinta persoanelor fizice si juridice pentru banci este dererminata de creantele asupra acestora (depozitele) care au caracter de lichiditate iar transferurile se pot efectua imediat si la intreaga valoare. Treapta a treia o constituie casele de compensatie care pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul bancii centrale. Treapta a patra este agentul de decontare, una din bancile de prim rang din economie sau in unele cazuri acest rol il indeplineste chiar banca centrala. Ultima treapta este banca centrala care are rolul de supraveghetor, imprumutator de ultima instanta si garantor.
Plata si transferul de fonduri. Prin plata se intelege transferul de fonduri care are ca efect stingerea obligatiunilor financiare dintre partile participante la o tranzactie economica si schimbul de proprietate a activului in timp ce transferul de fonduri are un continut mai larg si fara un scop economic, ca de ex. transferul de bani dintr-un cont in altul, transferul de bani catre o alta persoana in scop umanitar sau pentru studii, transferul de bani de catre o persoana care lucreaza in strainatate catre familia din tara de resedinta etc.
Transferuri interbancare si intrabancare. Transferurile de fonduri pentru efectuarea platilor pot avea loc intre banci diferite si in acest caz acestea se numesc transferuri interbancare spre deosebire de transferurile de fonduri intre unitatile aceleiasi banci care se numesc transferuri intrabancare. Transferurile interbancare modifica situatia soldurilor din conturile de la banca agent de decontare, deci o modificare patrimoniala, cele intrabancare determinand numai o miscare interna, soldul de la agentul de decontare ramanand nemodificat.
Decontarea reprezinta transferul de fonduri intre banci si incarcarea-descarcarea de gestiune a bancilor participante la transfer, precum si finalizarea platii prin descarcarea de gestiune a platitorului (debitorul) fata de beneficiarul platii (creditorul). Activele care circula in sistemul de plati (banii) reprezinta creante asupra guvernului (moneda metalica), asupra bancii centrale (bancnotele sau fondurile banesti din evidentele bancii centrale) si asupra institutiilor bancare (depozitele bancare). Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generica de mijloace de decontare, folosita mai ales in activitatea de analiza a activitatii bancare. Decontarile se impart in doua mari categorii: pe baza bruta si pe baza neta. Decontarile pe baza bruta sunt cele care se efectueaza operatie cu operatie si sunt specifice platilor de valori mari in timp ce decontarile pe baza neta sunt cele supuse compensarii, cand se plateste soldul net debitor sau se incaseaza soldul net creditor si sunt specifice platilor de valori mici. Notiunea de decontare se foloseste mai mult in sistemul bancar iar cea de plati in practica agentilor economici si a populatiei in relatiile cu bancile, dar exista o tendinta de generalizare a notiunii de plati si in sfera activitatii bancare.
Platile electronice. Progresele deosebite realizate in informatica si comunicatii au permis aparitia platilor electronice si a sistemelor de plati pe suport electronic. Noua tehnologie s-a folosit mai intai in domeniul transferurilor inter-bancare de fonduri, apoi in tranzactiile comertului electronic si in sfera serviciilor prin plati pe baza de carduri, internet si alte sisteme tehnice de plati (videotex, multicash, telefonul mobil etc). Aceste sisteme tehnice au permis plata de la distanta fara sa mai fie necesara prezenta la ghiseul bancii. Din punct de vedere al sistemului de plati, schema piramidala si rolul bancii centrale raman aceleasi, insa circuitele sistemului cunosc modificari importante in special in sectorul bancar.
Sistemul de plati de interes national (SPIN). Sistemele de plati de interes national sunt sisteme integrate care cuprind mai multe subsisteme unde se ordoneaza relatiile pecuniare dintre parteneri si se asigura descarcarea de gestiune si transferul de proprietate asupra activelor bani. Toate subsistemele trebuie sa foloseasca insa numai moneda bancii centrale care este recunoscuta de partenerii tranzactiilor si sistemul bancar prin care se asigura canalele de circulatie a acestei monede. Pentru necesitatile decontarii finale, relatiile de plati sunt ordonate intr-o forma piramidala prin concentrarea pe banci comerciale si centralizarea la banca centrala unde platile se fac definitiv si irevocabil.
In tara noastra, SPIN a fost creat in 1995 si cuprinde mai multe subsisteme: decontarea pe baza bruta, compensarea si decontarea pe baza neta, decontarea bruta a platilor de mare valoare, decontarea titlurilor de stat, decontarea depozitelor constituite de banci la banca centrala, decontarea bruta la sfarsitul zilei a tranzactiilor bancare. Banca Nationala este unicul proprietar, administrator si operator al sistemului national de plati si decontari interbancare, platile catre trezoreria statului, precum si platile si depozitarea titlurilor de stat. In anul 2001activitatea de compensare a fost externalizata de banca centrala catre TransFonD, o institutie cu capital bancar privat si de stat, specializata in transferul de fonduri, iar din 2005 TransFonD va gestiona si noul sistem electronic de plata cu decontare bruta in timp real.
Rolul bancii centrale este de definire si implementare a politicilor in sistemele de plati, precum si de coordonare, supraveghere si garantare (in unele tari si de agent de decontare). In tara noastra rolul bancii centrale este stabilit prin Legea nr. 312/2004 de aprobare a Statutului BNR care prevede urmatoarele atributii: reglementarea sistemului de plati ca un intreg, incluzand instrumentele de plata; supravegherea sistemelor de plati individuale; identificarea etapelor care trebuie parcurse pentru a preveni orice situatie care ar putea pune in pericol buna functionare a sistemelor de plati; monitorizarea si prevenirea riscurilor ce ar putea interveni in sistemele de plati si a riscurilor de credit in sistemul bancar.
Rezulta deci rolul primordial al bancii centrale fara de care un sistem de plati nu ar putea sa functioneze.

1.3 Instrumente de plati
Instrumenele de plati sunt monedele propriu zise si anumite documente bancare operationale pe suport hartie, magnetic sau electronic, care functioneaza pe baza unor tehnicii specifice de operare, circuite si securizare in vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar. Aceste instrumente sunt emise de banca centrala (moneda efectiva) si bancile comerciale (moneda scripturala) cu aprobarea bancii centrale pentru a se asigura o forma standardizata si un continut economic si juridic care sa permita transferul de fonduri in deplina siguranta si delimitarea responsabilitatilor participantilor la transferul bancar. Aceste instrumente se pot folosi si de entitatile non bancare ca posta, firmele de decontari sau cele pentru operatiuni cu titluri, autorizate expres de banca centrala pentru a opera in domeniul transferurilor de fonduri.
Instrumentele de plati se impart in doua mari categorii: instrumente cu numerar si instrumente fara numerar.
Instrumentele de plata cu numerar sunt reprezentate prin moneda metalica si bancnote (moneda de hartie) si reprezinta cea mai veche forma de circulatie monetara. Pentru a indeplini functia de instrument de plata, moneda metalica si bancnotele – numerarul in termeni bancari – necesita un complex de tehnici si reglementari cu caracter normativ emise de banca centrala si bancile comercile.
Instrumentele de plata fara numerar sunt documente standardizate care contin instructiuni de plata date de platitor bancii sale pentru transferul fondurilor catre banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plata se fac inregistrari in conturile partenerilor de la bancile lor care atesta diminuarea respectiv majorarea creantelor monetare asupra bancilor. Instrumentele de plata folosite in tranzactii sunt urmatoarele: ordinul de plata, cambia, cecul, biletul la ordin, cardul. De asemenea, mai sunt unele instructiuni de plata care genereaza transferuri de fonduri ca: debitul direct si platile programate.
Orice document de plata contine doua tipuri de informatii: financiare si nonfinanciare. Informatia financiara (monetara sau informatie bani) se refera la suma de bani ce trebuie platita, valuta, scadenta, bancile participante si conturile debitoare si creditoare, numele partilor participante la tranzactie, iar responsabilitatea pentru acuratetea acesteia revine emitentului. Informatia nonfinanciara cuprinde elemente adiacente platii ca scopul acesteia sau anumite instructiuni cu caracter specific. Desi instrumentele de plata difera destul de mult unele de altele in functie de specificul platii, totusi acestea au unele caracteristici comune care permit clasificarea acestora dupa mai multe criterii.
(a) Din punct de vedere al obligatiilor juridice create:
- instrumente de credit (din initiativa debitorului) – ordinul de plata;
- instrumente de debit (din initiativa creditorului) – cecul, cambia, biletul la ordin.
(b) Dupa suportul instrumentului:
- instrumente pe suport hartie – cecul, ordinul de plata, cambia, biletul la ordin;

- instrumente pe suport magnetic – cardul;
- instrumente pe suport electronic–ordinul electronic de plata, cecul electronic.
(c) Dupa modul de transmitere:
- letric;
- automatizat – telex, fax, telefon, retea electronica.
(d) Dupa natura juridica a initiatorului:
- plati pentru persoane juridice – plati profesionale, institutionale;
- plati pentru populatie.
(e) Dupa raportul de timp intre scadenta obligatiei si emiterea instructiunii:
- instrumente de plata anticipata;
- instrumente de plata neintarziata;
- instrumente de plata intarziata.
(f) Dupa raportul de spatiu:
- plata directa (fata la fata);
- plata la distanta.
(g) Dupa valoarea platii:
- plati de valori mari;
- plati de valori mici.
Evolutia in domeniul instrumentelor de plata se manifesta in trecerea de la suportul hartie la suportul magnetic si electronic, precum si inmagazinarea unui volum cat mai mare de informatii care sa poata fi prelucrate informatic, astfel ca plata sa se faca aproape in timp real, similara cu plata numerarului.

Download Referat Economie | SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE

Controverse privind necesitatea supravegherii integrate in sistemele financiare contemporane

Fragmente din Referat Economie ” Controverse privind necesitatea supravegherii integrate in sistemele financiare contemporane ”

În ultimele trei decenii s-a înregistrat o dezvoltare exponentiala în sistemul global al finantelor, astfel încât intensitatea, extensiunea, velocitatea si impactul fluxurilor si retelelor financiare globale contemporane sunt în mare masura fara precedent. Pietele financiare nationale si centrele financiare-cheie ale lumii sunt integrate tot mai mult într-un sistem financiar global.
Odata cu aceste evolutii, a avut loc un proces de adâncire a interdependentelor financiare, astfel încât putine economii se pot izola de functionarea de zi cu zi a pietelor financiare mondiale.Din acest punct de vedere, volatilitatea pietelor financiare globale poate avea consecinte economice interne majore, în timp ce conditiile financiare dintr-o regiune au un impact aproape instantaneu asupra pietelor financiare nationale de pe tot cuprinsul globului.
În comparatie cu epoca clasica a Etalonului-Aur sau cea a sistemului Bretton Woods, globalizarea financiara contemporana are multe caracteristici specifice, dintre care esentiale sunt amploarea, complexitatea si viteza tranzactiilor si fluxurilor financiare.
Trei mari schimbari din anii 1960 si 1970 au constituit baza expansiunii impresionante a fluxurilor financiare în anii 1980:
• aparitia pietei eurovalutare,
• prabusirea Sistemul Bretton Woods,
• evolutia pretului petrolului.
Expansiunea initiala a sistemului financiar international privat în anii 1960 a fost stimulate de piata eurovalutara emergenta. În anii 1950, autoritatile sovietice au început sa-si depuna rezervele în dolari în bancile din Europa Occidentala mai degraba decât în bancile americane, deoarece se temeau ca guvernul american le va bloca, ca urmare a rivalitatii din cadrul Razboiului Rece. Bancile europene care primeau depozite în dolari si-au dat seama ca în loc sa îi transforme în moneda lor nationala, îi puteau împrumuta. Aceste fonduri în „eurodolari” au crescut repede si s-au extins, incluzând alte valute si ducând la formarea unei uriase piete a ceea ce s-a numit a eurovalutelor. Multe banci internationale si-au deschis filiale în Londra pentru a patrunde pe aceasta piata, o mare parte din afacerile în eurodolari fiind dirijate de filiale externe ale bancilor americane.
Tranzactiile cu eurovalute s-au dezvoltat rapid, întrucât le ofereau investitorilor
avantaje în raport cu bancile interne. Din moment ce bancile faceau tranzactii în valuta straina, se sustrageau multora dintre reglementarile nationale aplicate bancilor obisnuite – în primul rând, controalelor nationale asupra capitalului. O buna parte din cresterea initiala a fondurilor denominate în eurovalute a avut la baza corporatiile multinationale, adeseori companii americane cu activitate în Europa, care îsi depozitau câstigurile valutare în loc sa le repatrieze, întrucât în al doilea caz ar fi fost supuse controalelor asupra capitalului.
Pe masura ce aceste piete s-au dezvoltat si au devenit mai lichide, ele au ajuns sa fie avantajoase pentru contractarea de împrumuturi mari. S-a dezvoltat o piata a euroobligatiunilor,în care debitorii emiteau obligatiuni denominate într-o alta moneda decât cea nationala. Bancile,corporatiile si autoritatile publice aveau posibilitatea de a obtine sume mari de bani la cursuri competitive, fie prin împrumuturi în eurovalute, fie prin emiterea de euroobligatiuni. Corporatiile publice au folosit euroobligatiuni pentru a finanta proiecte de mare anvergura, iar autoritatile monetare nationale se împrumutau, uneori cu sume foarte mari, de pe pietele eurovalutelor, aceasta fiind o metoda la îndemâna de a strânge cantitati considerabile de valuta straina.
Din anii 1980, cresterea cea mai spectaculoasa în privinta tranzactiilor financiare internationale a fost cea a noilor instrumente financiare, în special a derivatelor.
Termenul « derivate » este unul generic pentru instrumentele provenite din alte produse financiare, în care plata de baza reprezinta doar o fractiune din valoarea totala notionala a produsului , derivatele sunt în principal futures, contracte cu optiune si swaps.
Exista piete lichide consacrate de futures si contracte cu optiune pentru : principalele valute, active legate de rata dobânzii, cosuri de actiuni si marfuri principale. S-a înregistrat, de asemenea, o crestere rapida a produselor derivate fara intermediar (“over-the-counter” –OTC), vândute în functie de cerintele specifice ale cumparatorului. Marea majoritate a derivatelor sunt produse legate de valute sau de ratele dobânzilor.
Pâna în anii 1990, accesul tarilor în curs de dezvoltare si al economiilor emergente la
sistemul international al finantelor era limitat la asistenta, ISD si împrumuturi bancare ; accesul la împrumuturile bancare internationale era limitat în mare masura la un numar mic de economii esta siatice. Mai mult, o mare parte din perioada interbelica, acestea au avut un acces minim la piata obligatiunilor internationale în comparatie cu epoca clasica a Etalonului-Aur si cu anii 1920.
Foarte putine companii din tarile în curs de dezvoltare au emis actiuni pe plan international si un numar mic de investitori institutionali au achizitionat actiuni de pe pietele tarilor în curs de dezvoltare, ca parte a portofoliilor proprii.
O infrastructura îmbunatatita a sectorului financiar înseamna ca sistemul financiar este mai transparent, competitiv si eficient. Astfel problemele de asimetrie a informatiei sunt minimizate, iar eficacitatea creditului este maximizata. În teorie exista mai multe canale prin care globalizarea financiara poate ameliora infrastructura sectorului financiar:
-globalizarea financiara genereaza o concurenta mai mare în furnizarea fondurilor,
generând câstiguri de eficienta;
– adoptarea unor standarde internationale în materie de contabilitate creste gradul
de transparenta;
-intermediarii financiari internationali contribuie la deschiderea sistemului financiar;
-globalizarea financiara amelioreaza guvernanta corporatista: noii actionari si
potentialii interesati pot solicita o supraveghere mai atenta a managerilor;
-dotarile tehnice asigura o precizie mai mare;
-disciplina de piata se reflecta nu numai la nivel macroeconomic, dar si în mediul
de afaceri.
La aceste aspecte se poate adauga precizarea ca bancile straine pot îmbunatati
infrastructura financiara în tarile în dezvoltare pentru trei motive:
-bancile straine au portofolii mai diversificate având acces la surse de finantare
peste tot în lume, ceea ce înseamna ca îsi asuma mai putine riscuri si sunt mai
putin expuse socurilor negative care ar putea afecta economia tarii gazda;
- bancile straine pot introduce noi practici bancare, mai ales în privinta gestiunii
riscului, îmbunatatind astfel eficienta sectorului bancar;
-daca bancile straine sunt cele care domina sectorul bancar, guvernele sunt mai
putin susceptibile de a interveni pentru a ajuta bancile atunci când au probleme de solvabilitate, ceea ce încurajeaza un comportament mai prudent din partea institutiilor bancare, o disciplina crescuta si reducerea hazardului moral.

Download referat Economie | Controverse privind necesitatea supravegherii integrate in sistemele financiare contemporane